S-a stins Vasile Andru, un autor atipic, inclasabil, enigmatic, aproape o legendă, stârnind interes, nerăsfăţat, însă, de critică/critici. Se născuse într-un an belicos (1942) şi a devenit, interesat de deşteptarea sapienţială şi deprinzând „meşteşugul meditaţiei”, un exportator de linişte, cum afirmase mitropolitul Antonie Plămădeală. „Răstignit” în limba română, privea cu uimire lumea, dobândind cunoaşterea revelatorie. Un pelerin, de fapt, cu aspiraţie holistică, având nostalgia întregului. Cu „bastonul de peregrin” a bătut lumea, articulându-se la Planetă. O „viaţă-n cutreier”, zicea părintele Th. Damian (ca umblare, colindare), logodind orizontala geografică cu verticala experienţei spirituale, vizând omul îmbunătăţit şi practica isihastă; implicit, râvnita conştiinţă nemărginită.
Om luminos, de un blând nonconformism, Vasile Andru a trăit cumva în afara vremurilor opresive. A ţinut conferinţe „de acoperire”, a ocolit rigorile cenzurii, a sfidat interdicţiile, a vorbit despre arta de a trăi în spaţiul românesc. E drept, unii (precum Alex Ştefănescu) reacţionează alergic la astfel de sfaturi „de îmbunătăţire a vieţii” prin putere meditativă. Deasupra silniciilor vremii, Andru şi-a urmat tenace, neabătut, calea, încercând, o „inginerie psiho-somatică prin cuvânt”, ca în Psihoterapie isihastă (2000), sperând iluminarea. Eseurile sale sapienţiale, numeroasele interviuri şi mărturii (unele, adunate în Geografia sacră şi profană a vieţii, 2015), vor să ne aducă claritatea, să ne îndemne a ne bucura de existenţă, să ne facă să înţelegem că fericirea nu depinde de lucruri exterioare. Fiindcă fericirea are „culoarea lăuntrului nostru”, repeta neobosit, corectând, prin îmbunătăţirea atitudinii mentale, ideea de soartă (în sens fatalist) şi la nivelul neamului; desigur, prin „reciclarea defectelor”, folosind filosofia seninătăţii (pe bază mioritică) şi „temporizarea neantului” şi, mai ales, prin implicarea vestitorilor, adică a „propulsorilor”, cei care – prin intensitate, tenacitate şi pozitivitate – vor anunţa şi vor împlini marile proiecte. Aici, observăm, Andru contrazice nihilismul radios al lui Cioran.
Cel care, în 1955, elev la Baineţ, a început cu poezie (în Scânteia pionierului), „clasicizat” acolo prin Societatea culturală care îi poartă numele, recidivând sub pseudonim (V. Alinescu) în perioada rădăuţeană, ţine de o promoţie fărâmiţată, decentă ca indice cultural, „nerealizată”, însă, spunea prin 1988. După o „haltă” profesorală suceveană, în mediul de rezonanţă al promoţiei sale, Vasile Andru încearcă, prin „zguduirea minţii”, altceva în peisajul nostru epic. Prin holism, recuperând sacrul, vrea un alt real, articulându-se perspectivei cosmoteandrice. Aduce proza, ne anunţa orgolios, în faza „post-şcolarizării” (vezi Caiete critice, 1986), identificând câteva niveluri valorice, captând ecourile sofroliminale şi punând la lucru N-400, cu „răsunet în om”, diferenţiindu-se – evident – faţă de comilitonii cronologici (cf. Monica Spiridon).
Cum, după ’89, constata şi Vasile Andru, am asistat la „recăpătarea graiului”, Păsările cerului (scris în 1987, într-o primă versiune) poate fi tipărit (1999) şi, imediat, încoronat, după un „balans” al jurizărilor, cu Premiul „Balkanika” (Istanbul, 2000), cunoscând, în 2011, o a doua ediţie, revizuită. „Ieri, proza aceasta s-ar fi numit disidentă”, mărturisea autorul, aducând la rampă doi protagonişti marginali (două voci paralele) marcaţi de „timpul lor”, un timp al demolărilor, psihice şi edilitare. Gh. Crăciun, încântat de acest roman „bifocal”, invita la o lectură normală, fără a uita, desigur, de impactul politic. Iar Andru, sunând „deşteptarea filologică”, se dovedeşte nu doar un om misterios, un „eretic” al promoţiei sale, ci probează, ca un novator bine informat, prin detaşare şi precizie a notării, stăpânirea experimentului integrat. Evident, o conştiinţă teoretică lucidă, departe de realismul naiv, angajându-se în scenariul romanesc (ca specialist căutat „pentru suflete”), fără a interveni, totuşi, în destinele „pacienţilor” (cf. Marian Popa). Sandu Tariverde, fost universitar, tapeur, cândva „o sabie”, devine „o ruină de om”, un nomad „înfiat” de Calea Moşilor, acolo unde, ca locatar clandestin, în funcţie de ritmul demolărilor, schimbă „vilele” (câte un „cuibuţ”), bucurându-se de protecţia maistrului Manolache (Manole). Stă „cu fereală” şi află în alcool un paradis relativ, cu trecătoare iluminări; o umbră, un „mucenic al drojdiei” acest proscris leneş şi filosof ponosit, alungat de echipele demolării, sfârşind sub dărâmături, strivit, într-un final închipuind o jertfă. Tofana Melidon, în schimb, vulnerabilă şi tenace, are obsesia plecării, vrea emigrarea cu orice preţ, oriunde; bate „la uşa Planetei” şi solicită pase sofronice pentru a face faţă primejdiilor. De profesie emigrantă, aleargă după vize pe la toate ambasadele, încercând evadarea „din cuşca patriei”. Pare slabă şi neajutorată şi e prinsă în cleştele unor mistuiri opuse; are două chipuri, poate fi smerită şi impulsivă, candidă şi înverşunată, fără sentimentul timpului. Un parazit social, fără slujbă şi relaţii, o fomistă apărându-şi fecioria, o „poticnită” visând limanul, pripită, persecutată (crede) şi nevrotică, apelând la stratagemele disperaţilor. Chinuită, răvăşită, inerţială, în semitransă, cu energie agonică, nădăjduieşte, prin training, la o intervenţie în destin, incapabilă, însă, de disciplinare. Dispărând fără urmă, finalmente, rămâne „unul din cele mai frumoase personaje feminine ale literaturii române”, nota Marian Popa, în prefaţa-epistolă.
Destăinuind isihasmul pentru uzul mirenilor (v. Pustia se lumeşte, 2014) sau propunându-ne un jurnal iniţiatic în spaţiul vedentin (Yaatra, 2002), Vasile Andru nu este un traseist religios. „Extinzând” Bucovina la Antipozi, cu o episodică rezidenţă în Oceania, el îşi probează vocaţia de pelerin, nicidecum de emigrant, incapabil, dealtminteri, de a se smulge din limba română. Crede în „duhul pacificator al artei”, gustă potenţialităţile evadărilor şi „celibatul clandestin”, dar nu acceptă fericirea captivităţii, cum şi-ar fi dorit, de pildă, Vikamiria, o altă Xantipă, invitând scriitorul „la hibernat”. Isihast itinerant, ajunge şi în edenul polinezian. Emoţiile religioase sunt intense, fosforescente, trăieşte dumnezeirea ca „vastitate interioară”. După numeroase „dezertări”, acest „alb de Bucovina” se întoarce, negreşit, în Europa natală, întristat de speţa umană, deplângând canibalismul (la Sarajevo, în septembrie 2001). Înţelege convertirea (repudiată, de fapt) ca o bigamie religioasă şi ar dori, înstăpânită în lume, Iubirea (Aroha, în limba maori), călătoriile oferindu-i şansa unor mari întâlniri, aducându-i, mai aproape, hristosfera. În fond, chiar condiţia umană, pe pământ, este cea de musafir, ne reaminteşte, cu tandreţe, Vasile Andru, mereu silitor şi sporitor, în aşteptarea revelaţiei.
Cu vocaţie de călător şi explorator, animat de bucuria cunoaşterii, căutând, însetat, marile întâlniri, cu retrageri spirituale (de pildă, experienţa athonită), Vasile Andru s-a „globalizat” timpuriu, spunea; avionul era deja un „spaţiu casnic” iar fiinţele sporitoare în duh, cu vibraţii bune, i-au îmbunătăţit lucrarea mentală, ajutându-l să devină un pivot spiritual. În fond, Andru recunoaşte (în Amintiri din hristosferă) că e suma tuturor întâlnirilor de care a avut parte, învăţând să trăiască cu rost. Unele, e drept, provocate, descinzând, de pildă, la Sulina, în căutarea Evantiei Marulis, pe urmele eroinei lui Jean Bart. Sau coborând în „alt timp”, în casa-muzeu a baronesei Lydia Lovendal ori însoţind-o pe Taina Hyacintha, o aplinistă part-time, pentru care urcarea muntelui Dhaulagivi era un canon, având parte de o moarte mitologică. Dar purtătorii de duh, tămăduitorii sunt căutaţi: monseniorul Ghika este teoforic, un patriarh carpatic, în timp ce Maica Teresa („scundă, fragilă, desculţă”) iradiază bunătate, marea ei taină fiind „mila şi dragostea”.
Dobândind un sentiment planetar, articulându-se la Universal, Vasile Andru râvneşte racordul cosmic; mizează pe înrudirea universală (noetică). Şi, în acelaşi timp, e preocupat şi îngrijorat de soarta identităţii, cerând ferm să ne definim etnic şi să ne îngrijim rădăcina. Fiindcă rădăcina e „sursă de putere”, protejând echilibrul psiho-afectiv. Important e să ne despuiem de ego, să tindem spre conştiinţa nemărginită (hristosfera), cum îndemna Theilard de Chardin. Să ieşim din somnul ontic, după spusele altui învăţat. Extensia Conştiinţei se însoţeşte, benefic, cu retragerea Eului, până la absenţă.
Amintiri din Hristosferă (2014) întăreşte ideea racordului cosmic, părtăşia la o taină primordială, urmând Codul lui de Chardin, cu cele patru stadii. Precum în pelerinajul la Guadelupe când, încercat de teofania mexicană, V. Andru simte „continuitate între noi toţi”. Zilele bengaleze, în pofida babiloniei Calcuttei, îl îmbată de spirit atemporal, iar la Tokio, căutând umbra Monseniorului Ghika, cu fabuloase conexiuni de destin, descoperă epoca Heisei, cu linişte şi pace; adică epoca isihiei. La Moscova, trecut prin „şcoala toasturilor”, se întâlneşte cu bucovineanul rătăcitor M. Prepeliţă, un „liric întregitor de spaţii răpite” şi cu boema românilor moscoviţi (v. Un Paşte roşu la Moscova). Petrecându-şi Crăciunul la Roma (1989) se confruntă cu euforia gorbymaniei, salutând ieşirea din „adormire” a românilor. Lângă peisajul spăimos din „cazanul” Sarajevo poate contempla revenirea la viaţă a oraşului Zen (Nagasaki) şi, cu un aer complice, ne împărtăşeşte exorcismul celor din Polinezia, „cu un picior în neolitic”, ocupaţi cu „pisatul” dracilor.
Dacă astfel de incursiuni vizează evoluţia cosmoteandrică, când va „povesti” sufletul românesc Vasile Andru nu ezită a aduce laude limbii române (la Melbourne) şi nu va ocoli trauma dezrădăcinării. Dar hristosfera părintelui Theilhard de Chardin, dobândind isihia, adică un câmp spiritual omega revine obsesiv; ca şi recursul la cărţile mari, sub a căror umbrelă putem îmblânzi o istorie potrivnică; sau mistica Bucovinei, îngăduindu-şi un minut de exaltare, scriitorul ştiind prea bine că obârşia este doar legenda, nu destinul nostru prescris.
Dacă V. Andru a ajuns la o poetică personală, cum observase demult Marin Mincu, putem desluşi în devenirea sa câteva etape. Fie că amintim de „intervalul solar” al anilor rădăuţeni, când a descoperit, prin profesorul Gavril Ţibu, limba latină, fie că pomenim studenţia ieşeană, cu disciplina exerciţiului literar (pe calc cehovian) sau deceniul sucevean, „dezlegând” graiul scriitoricesc, decisivă rămâne „deşteptarea isihasmului”. Şi nu doar după anii ’90, când mirenii râvnitori făceau săli pline, dorind „încălzirea ascetică”. Să reţinem că până la 12 ani, viitorul scriitor a fost ferit de lecturi profane. El venea dintr-o familie religioasă, cu părinţi pribegiţi şi dintr-un sat răpit (Bahrineşti); treptat, prima existenţă, la vedere (scrisul) îl obligă să recunoască importanţa trăitului prin sporirea liniştii. Meşteşugul liniştirii (îndeletnicire secretă) câştigă prim-planul, riscă să deţină exclusivitatea. Fiindcă, pentru V. Andru, trezirea duhului, adică trecerea de la cunoaşterea informaţională la cea revelatorie aduce un plus de viziune, în serviciul scrisului, bineînţeles. Iar scrisul rămâne un „însoţitor de drum”, într-o lume în care – avertiza Jean Baudrillard – există tot mai multă informaţie şi tot mai puţin sens. Şi în care omul grăbit, atras de consumerism, spectacularism, posesivism etc. trebuie – prin purificarea dorinţelor – să se elibereze de trebuinţe, aşezându-se lăuntric, dobândind „cumul de har”. Ceea ce Andru, preocupat de omul optimizat, recomanda în Terapia destinului (1994), isihasmul rămânând, desigur, o lucrare personală, tainică. Smerit, afişând un „surâs buddhic” (cf. Dumitru Brădăţan), Vasile Andru era un febril, căutând liniştea, râvnind trăirea sapienţială. S-a născut, probabil, cu gena fericirii, bucurându-se de un cumul de „soartă bună”, neîncovoiat de încercările aspre ale vieţii. Acel verdict rostit de Gica Iuteş, „nu scrii ca toată lumea”, motiv suficient pentru a fi respins de la publicare în Luceafărul, îl va încânta pe S. Damian, găzduindu-l în România literară. Într-adevăr, Vasile Andru (Andrucovici) rămâne un prozator cerebral, inclasabil, de redescoperit cândva, inclusiv sub unghiul pionieratelor sale silenţioase, sarcină care n-ar trebui lăsată în grija posterităţii. Asumându-şi o singularitate misterioasă, făcând figura unui „înţelept răzvrătit”, suspectat cândva de „bravadă intelectuală” (cf. Dana Dumitriu), Vasile Andru a avut vrerea şi puterea de a scruta, cu luciditate şi sapienţă, esenţialul, recuperat, totuşi, prin literatură.
Când intra – prin contemplaţie mistică – în „timpul liturgic”, în miraculosul spaţiu athonitic (v. Istorie şi taină la Muntele Athos, Editura Herald, 2016), Vasile Andru gusta un „eşantion de veşnicie”. Din păcate, încheindu-şi, prea grăbit, călătoria terestră, el s-a mutat prematur în veşnicie.
Comentarii