Castelul Corvinilor de pe dealul cu comorile dacilor
„Ioan Corvin a zidit un castel pe un munte înalt, pe care îl mângâie râuri liniştite; acesta este atât de întărit şi prin măiestria clădirii şi prin situaţia sa naturală, încât nu se înspăimântă de nici un atac de partea vrăjmaşilor” (din consemnările cronicarului Antonio Bonfini, sec. XV).
Începând cu popasul la Sarmisegetuza Traiană, am simţit ca nicicând altădată adevărul proverbului că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Ca la atingerea unei baghete magice, în scurt timp ne-am pomenit din Antichitate în epoca medievală, de care încă este marcată Hunedoara, oraş dominat de Castelul Corvinilor. Pentru turiştii atraşi de Evul Mediu, castelul reprezintă un monument excepţional în România, numărându-se printre cele mai atractive din spaţiul european. Ca să aprofundez importanţa acestui obiectiv turistic, voi aminti că, la momentul vizitei noastre, ne număram printre cei peste 10.000 de oameni care până în luna iunie 2016, deja vizitaseră Castelul Corvinilor din Hunedoara. Administratorii monumentului istoric preconizează că în acest an vor avea peste 330.000 de vizitatori.
Ştiam că acest măreţ Castel, cu o istorie de peste şase secole, atrage turiştii din toate colţurile lumii, lăsându-i fascinaţi de frumuseţea şi de legendele care circulă pe seama lui. Pentru noi, sosiţi dintr-un spaţiu românesc care se hrăneşte şi supravieţuieşte mai mult pe seama gloriei din trecut, mai importante decât toate erau informaţiile ce dovedesc că aceste locuri au fost populate de daci. În grădina castelului arheologii au descoperit un cimitir al dacilor. În imediata vecinătate a fortăreţei Corvinilor, pe Dealul Sânpetru, s-au găsit urme ale unor aşezări dacice de peste trei milenii. Săpăturile efectuate de specialişti în deceniile trecute şi la începutul anilor 2000, în grădina castelului şi pe “Dealul cu comori” au dus la descoperirea unui cimitir antic, cu 30 de depuneri în care se aflau rămăşiţele a peste 50 de defuncţi, cei mai mulţi fiind copii. Istoricii scriu că zona actualului castel a avut o importanţă strategică pentru daci şi apoi pentru romani, pe Dealul Sânpetru aflându-se un important centru dacic. Revenind la timpuri mai apropiate de noi, aflăm că între zidurile castelului s-au adăpostit în toamna anului 1784, familiile nobililor din Ţara Haţegului şi de pe văile Ştreiului şi Mureşului, puse în pericol de răsculaţii conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan. Potrivit unor documente istorice, mii de oameni s-au baricadat în castel, de teama răsculaţilor.
Nu doar arhitectura impresionantă, ci şi legendele ce circulă pe seama lui au făcut ca monumentul din Hunedoara să fie cunoscut în întreaga lume. Există dovezi documentare că voievodul Ioan de Hunedoara (n. 1407 – d. 1456) şi fiul său Matia Corvin (n. 1443 – d. 1490, rege al Ungariei) au copilărit în cetatea ce urma să fie transformată după 1440 într-un castel impunător. Istoricul Camil Mureşan, în volumul „Ioan de Hunedoara şi vremea sa”, scrie: „Ioan de Hunedoara s-a născut probabil la curtea regală şi a copilărit la Hunedoara, în castelul pe care părintele său Voicu l-a primit ca danie după naşterea lui. Pe moşia Hunedoarei şi-a petrecut deci copilăria marele erou. A cunoscut de mic viaţa ţăranilor din acele părţi, şi-a cunoscut rudeniile, printre cnejii şi micii nobili din acele locuri, a văzut pe munţii care străjuiau în zarea de miazăzi castelul părintesc focurile ce dădeau semn sinistru, în noapte, despre apropierea unor armate turceşti, a putut vedea chiar răniţii unor lupte ce s-au dat cu turcii, în părţile Haţegului, pe la 1421”.
În vremea lui Ioan de Hunedoara, cu mulţi ani înainte ca voievodul să decidă transformarea castrului din Hunedoara într-un castel, acesta era compus doar dintr-un zid de piatră şi un turn, folosit ca locuinţă a castelanului. Restul terenului înconjurat de zidul de 1,40 metri forma o curte mare, unde în vreme de bejenie se adunau locuitorii Hunedoarei cu mici, cu mare şi toată averea mişcătoare, pentru a găsi adăpost împotriva duşmanilor. În vremea lui Ioan de Hunedoara are loc extinderea întăriturilor castelului şi este ridicat turnul Nje Boisa (Nu te teme), denumit astfel datorită faptului că din garnizoana cetăţii făceau parte ostaşi sârbi. Ioan de Hunedoara a construit, peste prăpastia prin care curge râul Zlaşti, podul pe care se intra prin noua poartă a castelului. În anii următori se construieşte capela castelului, cu ajutorul unor meşteri francezi, este săpată fântâna adâncă de aproape 30 de metri şi se amenajează şi mai multe încăperi. Un interes aparte prezintă misterul frescelor din vremea Elisabetei Szilagyi, soţia lui Ioan de Hunedoara. După moartea acestuia, 11 august 1456, la scurt timp după ce armatele sale au învins oastea sultanului Mehmet al doilea Cuceritorul, care atacase Belgradul, castelul a rămas în grija soţiei sale Elisabeta Szilagyi. Ea a oprit lucrările la castel, reluându-le după ce fiul său Matia a urcat pe tronul Ungariei, la doar 15 ani, în 1458. Multe dintre decoraţiuni nu s-au mai păstrat până în prezent, dar o frescă misterioasă poate fi văzută astăzi pe arcada de la etajul Aripii Matia a castelului. Istoricii au interpretat imaginile ca reprezentarea legendei originii lui Ioan de Hunedoara, conform căreia el ar fi fost fiul din flori al regelui Sigismund al Ungariei.
Potrivit istoricilor, de-a lungul existenţei lui, Castelul Corvinilor a fost cuprins de trei incendii mari. De ultimul şi cel mai mistuitor incendiu a scăpat numai uşa închisorii, veche de cinci secole, fiind considerată singura uşă originală din lemn a castelului.
Există o legendă potrivit căreia Vlad Ţepeş ar fi fost ţinut în temniţele Castelului Corvinilor timp de şapte ani. Deşi istoricii susţin că nimic din legenda captivităţii lui Dracula nu este adevărat, ea a devenit subiect de reportaje şi documentare pentru jurnaliştii străini. Adevărul e altul: domnul Ţării Româneşti a fost arestat la ordinele regelui Ungariei, Matia Corvin, iar din toamna anului 1462, Ţepeş va fi ţinut în captivitate lângă Buda, timp de 12 ani. Oricum, peripeţiile contelui vampir Dracula au contribuit la popularitatea castelului. Mai ales în ultimul deceniu au luat amploare poveştile despre spirite malefice ce bântuie prin castelul din Hunedoara, atrăgând numeroşi „vânători de fantome”.
Printre poveştile de groază ale castelului este cea a pedepsirii Anei, soţia nobilului Ioan Torok, stăpânitorul de la sfârşitul secolului al şaisprezecelea al Castelului Corvinilor. Acuzată că şi-a înşelat soţul, femeia a fost executată printr-o metodă feroce: i-a fost bătut un piron în cap. Cunoscând sau auzind de la ghid această poveste, vizitatorii se îmbulzesc în cele două încăperi întunecoase, aflate la intrarea în castel. Vechi din secolul XV, ele au avut până în 1785, după înăbuşirea răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, rolul de camere de tortură pentru prizonieri, care erau jupuiţi de vii.
La intrarea principală în Castelul Corvinilor, în dreapta podului peste Râul Morii (Zlaşti) se înalţă statuia impunătoare a Sfântului Ioan de Nepomuk. De ce anume acest sfânt catolic a ajuns să străjuiască cetatea Hunedoarei? Prin tradiţie, sfântul este ocrotitor al podurilor, al celor care păstrează o taină şi al corăbierilor. Ioan Nepomuk a fost schingiuit şi omorât, la ordinul regelui, fiind aruncat în râul Vltava de pe „Podul Carol” din Praga, deoarece a respectat secretul sacru al spovedaniei şi nu a vrut să-i divulge regelui Wenzel păcatele mărturisite lui de soţia sa.
După aflarea atâtor lucruri interesante doar la un mic popas, am ieşit din castel admirându-i grandoarea încă îndelungi minute de departe. Uluiţi de imaginea somptuoasă, am plecat mai departe cu senzaţia că ceva preţios s-a adăugat la averea noastră ce nu poate fi văzută, numărată, ţinută sub lăcată…
La Deva în Cetate, cu arome de plăcinte
“Vrem plăcinţele ca la Deva”, strigă cum îmi trece pragul nepoţica Veronica. Tatăl ei, adică fiul Iulian, şi mai pofticios, mă “sperie” că va veni în ospeţie numai când o să le gătesc plăcinte de cele ce-au mâncat la coborârea din Cetatea Devei. Pofta lor mă face să aud ecoul paşilor printre zidurile celei mai importante fortificaţii medievale din Transilvania. După trei ani de aşteptare, cât au durat lucrările de restaurare, turiştii o iau cu asalt. Eu am o legătură sufletească mai veche cu Cetatea Devei. În vara anului 2003, de Sfântul Ilie, făcând parte din grupul de români din Cernăuţi, invitaţi la festivalul Târgul de Fete de pe Muntele Găina, am înnoptat la Deva. La întoarcere ne-am oprit din nou în acest oraş, fiind primiţi cu multă afecţiune de conducerea din acea perioadă a municipiului. La Cetate n-am reuşit să urcăm. Am privit cu părere de rău spre zidurile ei, luându-mi rămas bun de la gândul că voi escalada vreodată acea înălţime. Mi se părea atât de departe şi de înalt dealul care domină Valea Mureşului şi principala arteră de legătură a României cu centrul şi vestul Europei, încât nici nu-mi închipuiam a fi în stare cineva să ajungă pe jos în vârful lui.
Acum, când mi-am văzut visul cu ochii deschişi, mi-am dat seama că e posibil de mers şi la pas spre Cetate, străbătând drumul vechi sau pe potecile bătătorite de secole de localnici. Tentaţia de a urca pe jos era mare, dar şi mai mult ne ademenea telecabina, ce aluneca pe un fel de linie ferată pe verticală. Mai ales că un asemenea tip de transport, un fel de ascensor monoliner, este unic în această zonă a Europei. Aşadar, ne-am înghesuit în telecabină, pomenindu-ne în mijlocul unui grup gălăgios de basarabeni. În numai câteva minute cât a durat urcuşul, am auzit o mulţime de amănunte – că sunt cadre didactice din Călăraşi, că ar păstra ca amintire biletele, dar, plătind la preţ redus ca pentru pensionari, cum să le arate acasă? Mă mânca limba să le spun că nu e frumos să amăgească statul român, dar imediat mi-am amintit de miliardul furat de barosanii din Chişinău şi mi-am zis că un leu-doi nu-i mare pagubă pentru orice stat.
Aducând vorba de fraţii noştri din Republica Moldova, nu pot să nu fac o mică abatere de la subiect. Am observat, ori de câte ori am avut prilejul să-i întâlnesc prin România, că sunt mai descătuşaţi decât bucovinenii din nordul înstrăinat. Am impresia că se comportă ca nişte copii scăpaţi de sub severa supraveghere a părinţilor sau ca nişte oameni care vor intenţionat să atragă atenţia, să ştie toată lumea că nu sunt nişte străini, ci la ei acasă. Noi, românii din ţinutul Cernăuţiului suntem mai timizi, mai tăcuţi. Posibil şi din cauză că ne simţim străini la noi acasă, mereu avem grijă să nu incomodăm pe cineva cu limba noastră – la Cernăuţi pentru că vorbim româneşte, iar în România pentru că nu vorbim la fel de frumos şi corect româneşte, ca fraţii din ţară.
Am avut acest sentiment, ciocnindu-ne cu basarabenii şi prin Cetatea Devei. Noi contemplam în tăcere, iar ei comentau la orice cotlon, îşi vociferau admiraţia şi cunoştinţele din istoria neamului. Când au zărit un tânăr cu Tricolorul în mână, au alergat să pozeze cu el, apoi i-au cerut drapelul, rugându-l să le facă o fotografie de grup. Cu aceşti oameni, fluturând Tricolorul în cel mai înalt punct al fortăreţei, pitorescul cetăţii ne-a apărut în lumini fabuloase. Luându-ne în urma lor, căutam prin cetatea ridicată în secolul al XIII-lea (prima menţiune documentară datează din anul 1269, dar şi cu vestigii din epoca bronzului), fantome de străjeri, mândre domniţe şi bravi cavaleri. Or, Cetatea Devei a fost stăpânită de voievozi, de principi, de conţi şi de ducese, fiecare lăsând ceva în urma sa. În vremuri demult apuse, după zidurile de apărare se aflau şi încăperi de lux, unde poposeau oaspeţi de viţă nobilă. În 1784, bunăoară, în timpul răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan, Cetatea Devei devine loc de adăpost pentru nobilii fugiţi de pe domenii de frica ţăranilor şi minerilor rebeli.
Ca şi multe alte monumente istorice, Cetatea Devei se înalţă pe temelia miturilor, printre care şi unul foarte apropiat de balada Meşterului Manole. Se spune că 12 ortaci ar fi început construcţia fortăreţei. Însă tot ce zideau ei ziua, se dărâma noaptea. Meşterii au făcut legământ să sacrifice nevasta celui care prima va veni la cetate. Legenda spune că pentru trăinicia zidurilor a fost sacrificată soţia meşterului Kelemen. Cică ea a fost arsă, iar cenuşa amestecată cu mortarul care a întărit construcţia. În ziua când am poposit acolo era o după amiază liniştită. Nu adia printre ziduri boare de vânt ca să ne facă a crede că auzim plânsul femeii sacrificate întru dăinuirea şi în poveşti a cetăţii, în care după acest sinistru ritual aveau să apară legende mai umane, bune de adormit nepoţii – cu zâne şi domniţe cu părul de aur.
Revenind la lucruri mai serioase, trebuie să menţionăm că există mărturii despre urme de locuire pe Dealul Cetăţii încă din preistorie. Aici dacii şi-au avut fortificaţii de apărare şi punct de observaţie de unde supravegheau Valea Mureşului şi alte împrejurimi. În epoca medievală Cetatea Devei era numită “Cheia Mureşului”, deoarece păzea ieşirea şi intrarea în Transilvania pe una din importantele artere comerciale spre centrul şi vestul Europei. Cetatea a trecut prin mâinile cuceritorilor romani, a fost devastată de valurile de migratori, a fost stăpânită de Iancu de Hunedoara, în 1444, după încheierea stăpânirii domeniului Devei de familia Corvinilor (1504) intrând în posesia voievozilor ardeleni. N-au rămas indiferenţi faţă de potenţialul fortăreţei nici împăraţii Imperiului Habsburgic. Astfel, prin 1817, împăratul Francisc I şi soţia sa, aflaţi în vizită în Transilvania şi impresionaţi de pitorescul locului, au ordonat reconstrucţia cetăţii. Lucrările au durat 12 ani, executându-se în mare parte pe seama localnicilor. O nouă fază de restaurare s-a demarat la începutul secolului al XVIII-lea, dar a fost zădărnicită de revoluţia din 1848, în timpul căreia cetatea a suferit mari distrugeri. Luată cu asalt de austrieci în anul 1849, după 8 săptămâni de asediu, cetatea a cedat. Se povesteşte că a rămas doar un soldat, care a aruncat în aer depozitul de muniţie aflat în interiorul cetăţii, odată cu distrugerea zidurilor găsindu-şi moartea şi soldaţii revoluţionari care o păzeau.
De atunci, Cetatea Devei nu mai este un punct strategic, ci doar un obiectiv istoric care atrage turiştii, încântaţi de panorama superbă ce se deschide de pe înălţimea care domină împrejurimile. La coborâre, într-un mic chioşc, o ardeleancă le propune călătorilor moleşiţi de atâtea impresii grozave plăcinte fierbinţi, gătite pe loc la comandă. Înfulecându-le cât ai zice peşte, am mai comandat câteva, respirând adânc aerul misterios al cetăţii, îmbinat cu aroma reală a plăcintelor.
MARIA TOACĂ din Cernăuţi
Comentarii