Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (XCI)

Oameni şi cărţi

Cine reanalizează şi apreciază epoca interbelică, 1919-1939, azi, la un veac de la prima conflagraţie mondială – cercetând, revăzând Programul Sfatului Ţării, hotărârile Adunării Naţionale Constituante şi ale Congresului General al Bucovinei, Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Marea dezbatere între europenişti, tradiţionalişti şi ţărănişti, întreaga legislaţie de înnoire, reformare, modernizare, uniformizare şi democratizare a României întregite, puse faţă-n faţă cu rezultatele practice ale societăţii româneşti din ajunul celei de-a doua conflagraţii mondiale –, rămâne mirat şi revoltat de uriaşele căutări şi confruntări teoretice şi modestele rezultate practice. Istoricul american Keith Hitchins este cel mai dur, ajungând la concluzia că societatea românească prezenta, în 1938, „contrastul izbitor dintre o înapoiere adânc înrădăcinată (a satului românesc, n.n.) şi înflorirea, chiar dacă inegală, a industrializării şi urbanizării”, încât în România întregită „structura sa economică şi socială păstra, în linii mari, configuraţia de dinainte de război”.

Din păcate şi istoricii români, oricât s-au entuziasmat de amploarea intenţiilor şi prevederile legislative, au constatat, în ultimii ani, aşa cum o face bunăoară Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”, că anii 1919-1939 nu sunt „o epocă de aur”, că luptele între forţele politice neofanariote, tradiţionale, care s-au păstrat şi consolidat, şi forţele noi, din opoziţie, care s-au aliat şi încercat să le înlăture pe cele vechi, s-au măcinat reciproc, că în vreme ce neoliberalii din Vechiul Regat l-au subordonat şi manipulat pe regele Ferdinand, iar Brătianu devenea un rege neîncoronat, care domina primul deceniu de după Marea Unire, iar prin formula „Prin noi înşine” a încercat să-şi mulţumească clientela politică şi să-şi consolideze puterea şi influenţa, opoziţia se folosea de criza dinastică şi îl readucea pe tron pe fostul principe moştenitor, Carol al II-lea, devenit Carol Caraiman, un om de o inteligenţă deşănţată şi de o comportare monstruos de arbitrară, care acţiona cu o abilitate machiavelică şi dărâma încet, încet, democraţia, câtă era, şi instala regimul său autoritar şi partidul unic, încercări care s-au dovedit inutile şi falimentare.

Dacă istoricii români au meritul de-a descifra, deopotrivă, atât succesele, cât şi limitele politicii româneşti interbelice, cu atât mai mult vom înfiera şi condamna din capul locului acele flagrante şi abracadabrante falsificări şi denigrări de către unii inşi pretinşi istorici marxişti, în frunte cu acel biet tehnician textilist, Mihail Roller, ajuns academician sub ocupaţia sovietică, un supus şi suspus slugoi şi satrap stalinist, care scria ce i se sugera sau dicta de la Moscova şi umplea manualele sale cu cererea autodeterminării „popoarelor” din România întregită şi vedea în reformele vremii o încercare de-a rezolva „contrazicerile naţionale”, ce s-au format „ca rezultat al ocupării teritoriilor străine, al politicii de colonizare faţă de popoarele asuprite (moldoveni, ucraineni, ruşi, bulgari, unguri, nemţi, sârbi, turci, evrei), al întrebuinţării de către clasele stăpânitoare din România a unor forme extrem de crude de exploatare a maselor muncitoare ale naţiunilor asuprite”…

Prăbuşirea României Mari – şi răspunsul la întrebarea cât am fost de vinovaţi, noi, românii, care am încercat să ne construim o viaţă nouă şi unitară, mai bună ca cea din trecut, sau cât ne-au împiedicat vecinii şi străinii, încât Marea Unire s-a dărâmat la numai 20 de ani de la marele război – nu pot fi căutate şi aflate în reformele din etapa 1919-1939.

Să recapitulăm şi să notăm, totuşi, realităţile, foloasele şi ponoasele, păstrând sine ira et studio, o poziţie moderată.

România întregită era în 1918 o ţară în care populaţia agrară depăşea 80 la sută din totalul ei. Reforma agrară apărea prioritară. Ea s-a conceput odată cu modificarea Constituţiei în 1917 şi toate partidele politice, din trecut şi de după marele război, au vrut ori n-au vrut, dar n-au putut într-un fel sau altul să n-o înscrie în program decât ca o prioritate pentru întreaga lor activitate. Astfel că s-a ajuns să se legifereze exproprierea a două treimi din marea proprietate, adică 6.008.098 ha teren agricol, care s-a dat la 1.393.353 de capi de familie, dintre care 1.192.188 erau români majoritari şi 201.165 dintre minoritari. În funcţie de pământul disponibil în fiecare provincie, au revenit loturi până la 6 ha în Basarabia, 5 ha în Vechiul Regat, până la 4 ha în Transilvania şi Banat şi 2,5 ha în Bucovina. În ordinea prioritară primeau pământ: invalizii de război, văduvele, participanţii la război fără pământ sau cu pământ puţin – plata preţului cuvenit proprietarului expropriat făcându-se în termen de 50 de ani, fie în titluri de rentă, cu o dobândă de 5% pe an. S-au expropriat integral domeniile Coroanei Regale, proprietăţile instituţiilor publice, de stat, ale străinilor şi absenteiştilor, ale membrilor Casei de Habsburg. Cotele prevăzute ca fiind exceptate de la expropriere erau moşiile până la 100 ha în zonele de deal (dar până la 25 ha Transilvania) şi 25 de ha la şes; erau exceptate de la expropriere şi fermele de stat pe care se făcuseră investiţii.

Reforma avea un profund caracter democratic, având deopotrivă un pronunţat scop social, păstrarea ordinii şi liniştii în lumea satelor, îmbunătăţirea situaţiei materiale ale ţăranilor, dar şi scop naţional; lichidarea unor situaţii anormale, ca de pildă în teritoriile noi, unde minorităţile deţineau majoritatea terenurilor agrosilvice, iar români majoritari un procent infim din întreaga suprafaţă agricolă: de exemplu, nobilii maghiari din Transilvania stăpâneau 87% din terenul agrosilvic şi românii majoritari 65,8% din populaţia acesteia, abia 13% din restul suprafeţei Transilvaniei. Nici chiar în Vechiul Regat nu era o situaţie echitabilă: în 1913 cei 5.835 de moşieri aveau în total peste 60% din pământ, iar totalitatea ţăranilor o suprafaţă de doar 40%.

Prin aplicarea reformei agrare până la recensământul din 1930 a rezultat următoarea situaţie pe categorii sociale:

 Nr. crt.  Categoria Număr gospodării ţărăneşti Suprafaţa în ha Cât la % din suprafaţa totală

  1. ţărani săraci (0-5 ha) 246.000 5.535.000 28%
  2. ţărani mijlocaşi (5-20 ha) 740.006 315.000 32%
  3. ţărani înstăriţi (20-50 ha) 55.000 1.535.000 7,8%
  4. proprietăţi (medii) moşiereşti (50-200 ha) 18.300 1.675.000 8,4%
  5. marea proprietate moşierească (peste 200 ha) 6.700 4.690.000 23,8%

Total 3.280.000 19.750.000 100%

 În cel de-al doilea deceniu, 1930-1939, în timp ce proprietatea ţărănească a crescut în urma reformei de 52,3% la 89,6%, întinderea marii proprietăţi moşiereşti s-a restrâns, de la 47,7%, la 10,4%.

Consecinţele? Clasa moşierească şi-a redus considerabil puterea economică şi Partidul Conservator (cu cele două ramificaţii ale sale) a dispărut în primii ani de după începutul reformei, rămăşiţele sale migrând şi integrându-se la alte formaţiuni politice, iar regimul politic din România întregită a devenit preponderent burghez. Situaţia ţărănimii, în ansamblul ei, s-a ameliorat considerabil. Suprafaţa agricolă a ţării creşte uşor, de la 38% în 1921-1925, adică de la 13.400.000 ha la 47,2% în 1937, adică la 13.940.452 ha. Însă fărâmiţarea permanentă a proprietăţii ţărăneşti – prin redistribuirea loturilor urmaşilor –, folosirea metodelor de cultură şi a uneltelor tradiţionale, slabele investiţii ale statului în acest sector, lipsa unei industrii producătoare de maşini şi unelte agricole, folosirea redusă a îngrăşămintelor agricole, creşterea foarte lentă a tractoarelor – în 1935, de pildă, reveneau 4.685 de tractoare la întreaga suprafaţă agricolă, adică 2.960 de ha la un tractor (în vreme ce în Anglia la un tractor reveneau 263 ha, în Elveţia – la 350 ha, în Danemarca – la 400 ha, în Germania, Franţa şi Belgia – la 900 ha) au menţinut în toată epoca interbelică o slabă producţie la hectar, care la grâu a evoluat, între 1921-1935, între 8,5 chintale şi 10,2 chintale; la porumb, între 8,4 şi 10,7; la orz 6,3 şi 10 chintale; la ovăz între 7,8 şi 10,5 chintale. Istoricii străini, în general, consideră că satul românesc s-a aflat într-o situaţie materială, sanitară, culturală nu cu mult mai bună decât până la marele război. Circa un sfert din ţăranii României întregite, cei cu gospodărie mică, sub 5 ha, pentru a supravieţui, trebuia să-şi restrângă consumul la o alimentaţie nepotrivită, în care porumbul era alimentul de bază; în 1935, dintr-un sondaj sociologic, reiese că circa 2 milioane de ţărani nu aveau vacă cu lapte, cartoful era leguma cea mai frecventă, cantitatea de carne era redusă pe cap de locuitor, bântuiau unele boli infecţioase ca pojarul, scarlatina, dar şi sifilisul, pelagra şi tuberculoza; schimburile între sat şi oraş erau, în multe cazuri, limitate la cumpăratul de chibrituri, petrol, nasturi etc., în timp ce între produsele industriale necesare ţăranului şi preţurile produselor agricole se menţinea o foarfecă ridicată a preţurilor de trei la unu, în defavoarea ţăranului. Da! Este posibil! Însă marea majoritate a ţăranilor români trăiseră în condiţii cu mult mai grele sub imperiile rus, austriac sau sub stăpânirea Ungariei, ca nişte robi ai pământului, la discreţia stăpânilor. Proporţia ţăranilor români fără pământ sau cu pământ puţin era cu mult mai mare sub vechile imperii.

Deşi România Mare nu s-a prăbuşit din cauza deficienţelor reformei agrare, oamenii politici de ieri şi de azi nu şi-au însuşit nicio concluzie de folos din această experienţă a trecutului, în domeniul agriculturii.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI