Politica românească se află pe cele mai înalte culmi ale originalităţii, în buna tradiţie instaurată de Ion Iliescu imediat după Revoluţie. Dacă Occidentul hiperdezvoltat încă se preocupa de perfecţionarea mecanismelor democratice, ei, bine, liderul emanaţilor ne pregătea nu oarece democraţie, ci tocmai una „originală”. Şi originală a rămas până în zilele noastre.
Acum suntem pe cale să mai dăm o lovitură: candidaţii şi echipele lor de PR se vor bate în campania electorală din decembrie fără comandanţi de oşti, ieşind în faţă cu baronii aleşi în iunie şi nu cu candidatul la postul de prim-ministru. Candidat care avea totuşi un anume rost: prezentarea şi susţinerea programului de guvernare pentru noua legislatură 2016 – 2020. Aşa că alegerile din toamnă nu vor decide asupra celui mai performant program de guvernare, ci se vor desfăşura sub semnul unei bătălii electorale „care pe care”.
De remarcat că la acest tip de bătălii actanţii noştri politici precum şi armatele lor de consilieri angajate pe la fel de mulţi bani ca şi până acum se pricep de minune. Pe deasupra, le place să se bălăcărească unii pe alţii, făcându-se luntre şi punte să-şi mârşăvească adversarii. Vor scociorî în trecutul contracandidaţilor, se vor folosi de manipulare şi procese de intenţie, vor scoate din nou toate gunoaiele la suprafaţă, încât spectacolul mediatic ne va ţine iarăşi cu sufletul la gură.
Din păcate, la trezire, după alegeri, ne vom da seama că şi alegători, şi candidaţi, şi victime ne-am confruntat degeaba. Odată declaraţi câştigători ai puterii, viitorii aleşi nu vor şti nici ce au de făcut Palatul Victoria, nici la Palatul Parlamentului. A nu se înţelege că, dacă am fi avut programe de guvernare acceptate de electorat, lucrurile ar fi stat mult mai grozav. Am avut programe şi până acum, dar, odată ajunşi în funcţie, praful s-a ales de ele.
Cum s-a ajuns în situaţia de a nu avea candidaţi de prim-ministru? Sunt viitoarele alegeri parlamentare un non-sens? Teoria lansată de Liviu Dragnea, liderul PSD, este că, odată nominalizat, candidatul devine o ţintă în spaţiul public, celelalte forţe politice, jurnaliştii, manipulatorii de serviciu punând umărul să-l discrediteze. Teoria ca teoria, în practică însă lucrurile stau cu totul altfel: nici social democraţii, nici liberalii, cu atât mai puţin alte formaţiuni, nu au personalităţi reprezentative, competente, necompromise, demne pentru cea mai înaltă funcţie executivă.
Iar aici nu este vorba de discreditare, fiindcă există şi personalităţi puternice asupra cărora săgeţile mediatice nu au efect. Din contra, este vorba de delăsare, de politică fără viziune: prima grijă a oricărui partid trebuia să fie în permanenţă lansarea unei figuri emblematice, în afară de orice dubiu, bine instruită, aptă să gestioneze cea mai importantă activitate politică, aceea de bună guvernare.
Numai că activitatea de personal a partidelor se desfăşoară în proasta tradiţie postdecembristă: cei ajunşi în vârful piramidei se tem de oameni noi, de tineri capabili, iar înnoirea clasei politice, obiectiv acum popular, este lăsată la voia întâmplării. De aceea prima scenă rămâne la dispoziţia veleitarilor, a aventurierilor politici şi a pescuitorilor în apele tulburi ale unei veşnice tranziţii spre nu se ştie ce.
Unul dintre ei rămâne mereu neobositul Traian Băsescu, cel ce îşi aduce sieşi laude groase ca: „Sunt cel mai bun politician care poate fi premier. Experienţa de 10 ani de la Cotroceni m-a ajutat foarte mult. Pârghiile mari sunt la Guvern. Aici nu mă potrivesc eu cu Ponta şi cu Tăriceanu. Ei vor controlul asupra instituţiilor”. Alţi geambaşi de funcţii executive: Dragnea, Ponta şi Tăriceanu. Numai unul şi unul.
Însă chestia cu „controlul asupra instituţiilor” cam miroase a minciună: tocmai deunăzi se grozăvea cum făcea el şi desfăcea încrengăturile SRI – DNA – Justiţie, încrengături care cică azi i-au întors spatele, distrugându-i familia. Ca şi cum nu el ar fi beneficiat primul de oamenii săi, numiţi în respectivele posturi.
Comentarii