Mână cu mână

Coroborând informaţii mai vechi şi mai noi dinspre istorie, geopolitică şi chiar… politică la scară planetară, recenta afirmaţie a ambasadorului american la Chişinău, cum că „Moldova nu e România” (în care primul termen este Republica Moldova şi nu regiunea istorică şi geografică recunoscută sub acest nume), ar putea însemna, într-o traducere liberă, că SUA nu este, astăzi şi într-o perspectivă, de acord cu unirea României cu R. Moldova, dar, totodată, cel puţin implicit, nu ar fi de acord nici cu restaurarea Ungariei în graniţele sale anterioare Tratatului de la Trianon, prin „unirea” acesteia cu Transilvania! Admiţând situaţia şi punând beneficiile înaintea eventualelor prejudicii, ar putea însemna că, din graniţele lor actuale, românii din dreapta şi românii din stânga Nistrului (poate că nu peste mult timp parteneri şi în sfera UE) nu au nicio îngrădire spre a da, practic, concret, mână cu mână. Într-un context în care şi acum, pe ambele maluri ale râului, opozanţii unei reunificări (sau scepticii, sau pesimiştii) pun în ecuaţie şi importul unor probleme foarte dificil de rezolvat, deocamdată ocolindu-se acestea ar fi, totuşi, cale liberă pentru extinderea cooperării realmente frăţeşti în diverse planuri, de la cel cultural la cel economic şi invers. Situaţie în care, bunăoară, chiar dincolo de ce spun guvernele, reevaluându-se ca atare piaţa, investiţiile româneşti (nu ajutoarele) în R. Moldova ar putea fi mult mai mari. Cum ar fi ca, la un moment dat, economia moldovenească (sau doar agricultura, să zicem) să fie „românizată”. Sau dacă tot ne plângem că străinii cumpără pământul României (după unele surse, neoficiale, aprox. 40% din terenul nostru agricol având proprietari din afară), ce-ar fi să ne punem să cumpărăm, cu zecile şi cu sutele de hectare, pământul Basarabiei?!