O mare sărbătoare religioasă nu se încheie odată cu apusul soarelui sau cu trecerea în cealaltă zi. La români, cel puţin, aceasta este mai amplă, se prelungeşte peste timp, rămân amintirile, povestite şi comentate la nesfârşit, în beneficiul altor şi altor generaţii.
Pe retina copilului de-acum ceva mai bine de jumătate de veac s-au imprimat cu acuitate, şi îşi păstrează prospeţimea, momentele mirifice ale unor Sânziene de basm. Într-o bună dimineaţă, „casa” bunicilor din Pătrăuţii Sucevei (unde-şi petrecea, îndeobşte, vacanţele) s-a pornit „în bejenie”, a luat-o voiniceşte peste dealul din preajmă şi, după cei patru kilometri de aer ozonat al pădurii, a descins la Mănăstirea Dragomirna, pe care, spre uimirea copilului, au lăsat-o frumos pe mâna stângă, pentru a poposi „În Brazi”, acel loc de pe colina din faţa aşezământului monahal parcă anume creat pentru destinderea care trebuie să însoţească înălţarea sufletească.
În mijlocul unui pâlc înalt de conifere, poieniţa era luată în stăpânire de flăcăii chipeşi de prin împrejurimi, în tradiţionalele costume populare, care încingeau câte o horă sau o sârbă. Orchestra era cocoţată la câţiva metri buni, pe o platformă bine ancorată între brazi vânjoşi, cu scara ridicată, prudent, la îndemâna muzicanţilor – pentru că, nu-i aşa, spiritele mai ajungeau să se încingă, sângele să curgă mai iute prin vine, iar „bunul” obicei al locului zicea că nu strică să fie şi o încăierare, să se mai lase puţin sânge – aşa încât măcar cântăreţii să fie puşi la adăpost de afirmarea „bărbăţiei” celor adunaţi din toate satele megieşe, şi nu numai. Mai pe la margine – tarabele cu „bunătăţile” vremii: bomboane, ciocolată, halviţă, îngheţată, sucuri. Sau cele cu mărunţişuri sau produse „mai serioase”, pentru „cei mari”, aşa cum se cuvine la un bâlci în toată regula. (M-am tot întrebat, dar n-am reuşit să verific, ce a mai rămas din sănătoasa tradiţie a locului şi cum ar arăta, astăzi, o astfel de întâlnire între oameni.)
*
Sânzienele înseamnă, pentru Bucovina, vestitul pelerinaj la moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Intrat în tradiţie din timpuri imemoriale, acesta adună, într-un impresionant conglomerat, sub semnul Sfântului – patron al Bucovinei – oameni de pe tot cuprinsul românimii. Multe vor fi fost pelerinajele memorabile, de-a lungul timpului, dar ne-ar plăcea să evocăm, aici, momentul 1890, din fericire consemnat de preoţii vremii, în revista „Candela” de la Cernăuţi (în lunile iulie şi august), „moment” ce întăreşte ideea sărbătoririi religioase extinsă în timp. Amplul pelerinaj iniţiat de părintele exarh Vasile Nichitovici din Davideşti, cu binecuvântarea Mitropolitului Silvestru Morariu şi înalta aprobare imperială, s-a pornit la 30 mai/11 iunie (cu poporeni din Zvinice, Cincău, Vasilău), pe jos şi cu trăsurile, şi a parcurs traseul: Ivancăuţi, Oşehlib, Dubăuţi, Hliniţa, Dracineţ, Bobeşti, Broscăuţi, Storojineţ (aici erau, deja, 800 de pelerini), Budeniţ, Ciudei, Igeşti, Crasna, Vicovele, Gălăneşti, Horodnic de Jos, Rădăuţi, Milişăuţi, Hatna, Iţcani, cu popasurile cuvenite la toate bisericile din loc, pentru a ajunge pe 1/13 iunie la Suceava. Drumul de întoarcere nu i-a ocolit pe creştinii din Stroieşti, Bălăceana, Cajvana, Arbore, Solca, Clit, Marginea, Suceviţa, Horodnic de Sus, Voitinel, Vicov, Putna, Straja, Crasna, Ciudei, încheindu-se luni, 5/17 iunie. Pe parcursul traseului s-au ţinut slujbe religioase de către zeci de feţe bisericeşti, alăturaţi impresionantului cortegiu şi din comunele aflate în proximitatea itinerarului stabilit.
*
Gândurile de mai sus (şi altele) ne-au fost trezite din amorţire de Eusebius Camilar (aşa semna el, pe vremea aceea), vrednicul fiu al Udeştilor, printr-una dintre evocările sale din ziarul „Iaşul”, la care era redactor. Reţin, din amintirile prozatorului, pe lângă sensibilele amănunte de atmosferă, recrearea unei lumi patriarhale de mult pierdute (pentru generaţiile de astăzi – chiar „căzută în desuetudine”), cum pierdute sunt şi sănătoasele deprinderi morale, de conduită, pe care ţi le impuneau familia şi comunitatea, reţin, spuneam, şi „amănuntul” că moaştele Sfântului erau un „bun” al întregii ortodoxii înconjurătoare, nu numai a românilor.
Dar textul în sine, intitulat simplu – Sânzienele – ni se pare a fi prea frumos pentru a nu bucura şi sufletele cititorilor de azi, aşa încât îndrăznim să-l dăm din nou publicităţii, măcar pentru a nu se pierde aceste „amintiri ca o icoană de aur”.
Comentarii