Poveşti despre Rădăuţi

“Striga bietul om cât îl ţinea gura: «Haine vechi, haine vechi !»”

Îşi aminteşte poetul Constantin Georgescu

– Amintiţi-vă de Rădăuţii copilăriei dumneavoastră. Cum era atunci?

constantin georgescu– Era Raiul pe pământ, cu sau fără voia lui Dumnezeu, pata de culoare care mi-a însoţit întreaga copilărie şi mult după aceea, aerul meu cu miros de scorţişoară prin care înotam visător şi lipsit de griji alături de frăţiorii mei mai mici, Gheorghe, Mihai şi Aurel. Cu mine eram patru guri de hrănit, aşa că părinţii noştri nu aveau niciun motiv să se plictisească. De mic mi-a plăcut să hoinăresc pe străzile acestui oraş, ca şi astăzi, când hoinăresc călcând pe propriile urme lăsate cu decenii în urmă, cu deosebirea că atunci hoinăream cu cercul pe care îl mişcam cu un băţ, în timp ce astăzi hoinăresc pe străzile oraşului doar cu gândurile mele. Acest oraş simplu şi frumos, ca o idilă, era pe atunci de neconceput fără unele locuri cum ar fi: „Unirea”, cu terasa de vară, cofetăria „Liliacul”, cofetăria „Macul roşu”, restaurantul „Central”, mai târziu „Nordic” şi grădina de vară, Gara Mică, chioşcul armatei cu cântece de promenadă. Mai era căruţa lui „6 Martie” cu o ladă mare căptuşită cu tablă zincată, care de mai multe ori pe zi ducea la brutăriile din oraş pâine neagră cu cartofi, pâine ce mirosea dumnezeiesc de bine. Era şi cisterna de la Igo, care spăla zilnic străzile oraşului, făcându-l ca scos din cutie. Zilele de 23 August şi 1 Mai erau un prilej de mare bucurie pentru oamenii acestui oraş, împodobit cu ghirlande din cetină de brad, ornate cu steguleţe şi baloane colorate. Pe Aleea Garoafelor se amenaja întotdeauna o tribună unde, în prezenţa a mii şi mii de rădăuţeni, se cânta şi se dansa până noaptea târziu. În ochii mei de copil totul era magnific şi irepetabil. Ochii oamenilor radiau de o bucurie necunoscută mie nici atunci şi nici acum, când mi se derulează prin faţa ochilor acele imagini unice şi de neuitat. În copilăria mea (şi o bună bucată de vreme după aceea) Rădăuţiul a fost în mod cert cel mai frumos oraş din univers.

– Care sunt amintirile cele mai dragi?

– Îmi amintesc de anul 1956, când am venit din satul Laura, comuna Vicovu de Sus, împreună cu familia la Rădăuţi. Tata a primit de la slujbă, cu chirie, o locuinţă în strada I. V. Stalin, nr. 82, compusă dintr-o singură cameră. Acolo, cândva, fiinţase o alimentară, apoi o cizmărie. La intrare, avea o uşă cu gratii rabatabile şi o uşă ce dădea direct în trotuar, căptuşită cu tablă şi două belciuge mari, de care se fixa o bară metalică. Avea un singur geam, şi acesta prevăzut cu gratii. Atunci când suna fabrica, la ora 14.30, noi, copiii, pândeam, aşteptându-l pe tata să vină de la lucru. Îmi amintesc că pe unul din pereţii camerei exista un gemuleţ, care semăna cu un fel de ghişeu, mereu acoperit pe partea cealaltă cu un carton albastru. Cât am locuit la această adresă nu am ştiut niciodată ce era dincolo de acest gemuleţ sau cine locuia în camera alăturată, deşi din când în când cineva schimba cartonul albastru cu altul, de altă culoare. Amintiri foarte puternice am din casa nemţească în care ne-am mutat cu chirie. Aici locuiam în două camere foarte înalte şi mereu reci, iar restul casei îl împărţeam cu o nemţoaică bătrână, care fusese cândva proprietara acestei case. Era doamna Underzeghi şi avea peste 80 de ani. Dacă nu l-ar fi avut pe Adolf, un motan galben muştar, ai fi putut spune, fără să greşeşti, că e singură pe lume. Odată cu venirea noastră în această casă, Adolf, plictisit de tabieturile stăpânei lui, s-a mutat la noi, făcându-şi culcuş sub soba de tuci. Singura problemă era aceea că bietului motan, din nu ştiu ce motive, îi lipsea coada. Curios din fire, am întrebat-o pe mama de ce Adolf nu are coadă, iar mama mi-a răspuns cu un surâs şăgalnic: “poate o fi pierdut-o prin podul casei”.

„Erau acolo lăzi, cufere, valize de tot felul, mormane de haine, obiecte ciudate…”

– Eraţi un neastâmpărat, se pare…

– Ştiu că odată, când mama era plecată de acasă, mie şi fraţilor mei mai mici ne-a venit un chef nebun să explorăm podul casei în care nu fusesem niciodată. Zis şi făcut. Ne-am urcat pe scara din hol, am ridicat foarte încet capacul din scânduri, care scârţâia ca o uşă de biserică părăsită, şi i-am dat drumul să cadă în lături. Stăteam strâns ghemuiţi unul în spatele celuilalt, ţinându-ne de mână şi, cu ochii cât cepele, am început să sondăm tărâmul acela necunoscut nouă, gata ca la cel mai mic chiţăit să o luăm la sănătoasa. Prin fanta aceea de lumină în care juca praful şi care venea de la singurul geam cât o palmă, am descoperit o lume nemaivăzută de noi până atunci. Erau acolo lăzi, cufere, valize de tot felul, mormane de haine, obiecte ciudate, iar pe un fotoliu cu arcurile ieşite în afară trona o rochie de crepon cu paiete, foarte veche şi plină de praf. Pălării de toate culorile, mănuşi, gulere de blană mâncate de molii şi pantofi, toate erau rânduite pe nişte rafturi pline de praf şi pânze groase de păianjen. Era acolo ca în cala unei corăbii, plutind în derivă parcă dinainte de facerea lumii. Cred că dacă ne uitam mai atenţi printre atâtea lucruri câte erau acolo, era imposibil să nu fi dat şi de coada lui Adolf. Aproape în fiecare dimineaţă, în casa noastră veneau musafiri, majoritatea colegi de serviciu ai tatei, împreună cu consoartele acestora. Povesteau despre câte în lună şi stele, veseli nevoie mare, în jurul unei mese pe care mama nu uita să pună o sticlă cu dop de ciocălău, conţinând un lichid gălbui, care din când în când era turnat cu mare atenţie în nişte păhărele de sticlă. Îmi amintesc iarăşi că odată musafirii le povesteau părinţilor mei despre o apă foarte mare, undeva departe, de unde ei se întorseseră de curând. Cum mie îmi plăcea să stau gură cască la ce povesteau cei mari, m-am gândit că oricât de mare ar fi apa aceea, nu avea cum să fie mai mare decât Topliţa ce curgea prin faţa casei noastre, din strada Gh. Doja, nr. 28. Mândru de raţionamentul meu, priveam spre ei cu aer superior, complimentându-i pentru ignoranţa lor. Îmi mai aduc aminte de rufarul care venea pe străduţa noastră, cu o căruţă scârţâind din toate osiile, trasă de un căluţ care părea că doarme de când l-a fătat mă-sa. Striga, bietul om, cât îl ţinea gura „Haine vechi, haine vechi”, iar noi, copiii, în câteva minute înconjuram căruţa rufarului. Ţin minte că i-am adus o pufoaică veche şi ruptă de-a tatei, pe care după ce a agăţat-o de un cârlig cu arc, i-a apreciat greutatea, după care a deschis o valiză din lemn verde, scorojită de vreme şi a ales, dintre lucrurile ce le avea în ea, un fluier cioplit de mână şi o mingiucă din păr de capră, pe care parcă, cu părere de rău, mi le-a pus în palmă. Nici un înger fugărit şi reprimit în Rai nu ar fi fost mai fericit decât mine, ţinând strâns în palme acele lucruri. Un copil mai mare mi-a luat mingea şi a şutat-o în sus. Am văzut mingea cum se face tot mai mică, până a dispărut cu totul în înaltul cerului. Până seara târziu am aşteptat să cadă mingea pe pământ, aşa că am rămas doar cu fluierul în care, dacă suflai, te mânjeai pe sub nas cu tăciune pisat. În seara aceea, cu lacrimi în ochi şi plin de tăciune, i-am povestit mamei ce am păţit, întrebând-o dacă ştie ea unde s-o fi dus mingiuca mea din păr de capră. Mama m-a şters pe la nas de funingine, spunându-mi că, sigur, a luat un înger mingea, să se joace cu ea. Din strada Gh. Doja, ne-am mutat, într-un decembrie, în strada I. V. Stalin, nr. 54, iar după ce ai mei au aşezat lucrurile cât de cât, în noua noastră locuinţă, de sub soba de tuci ne privea Adolf, motanul galben muştar. Nu am ştiut niciodată ce s-a întâmplat cu bătrâna nemţoaică, ştiu doar atât că, uneori, când liniştea umblă în vârful picioarelor prin odaia mea, mai aud scârţâitul balansoarului în care se legăna doamna Hilda, învelită pe umeri cu şalul ei imens, ca un năvod cu ochiuri deşirate.

– Care este omul providenţial din viaţa dumneavoastră?

– Cred că tata. El mi-a schimbat cursul vieţii când, în 1967, m-a băgat ca ucenic la IMIL Rădăuţi, pe o maşină de forjat, unde m-am maturizat înainte de vreme.

Când aţi început să scrieţi?

– Plăcerea de a scrie o am din clasele primare şi mai concret din perioada în care frecventam „Moşia Larionescu” din strada Dimitrie Dan, pe atunci Salamandrei. Aici ne întâlneam mai mulţi tineri pasionaţi de poezie şi muzică: Cristi Terpez, Dan Colţuneac (Grubăr), Relu Cozma, Viorel Dârja şi alţii. Mulţi ani am renunţat la scris, preocupat de alte hobby-uri, şi astfel caiete întregi cu versuri, însemnări şi date din acele vremuri s-au pierdut în negura timpului. Serios am început să scriu în 2003, dar tot ce scriam era pentru plăcerea personală până când, citind versuri în faţa unor oameni avizaţi, aceştia m-au sfătuit să le fac publice. Prima mea carte, a cărei grafică a fost realizată de regretatul Modest Prisăcaru, rădăuţean de-al nostru, am intitulat-o “Libertatea de a fi trist” şi a atras atenţia domnului Gelu Negrea, critic literar şi istoric, de la revista „Luceafărul” a Uniunii Scriitorilor din România.

– Ce înseamnă scrisul pentru dumneavoastră?

– Totul.

– Care este scriitorul preferat?

– Nu am doar un singur scriitor preferat, ci o întreagă pleiadă de scriitori contemporani, dar şi foarte mulţi clasici. Cu îngăduinţa dumneavoastră aş enumera doar câţiva: Franz Kafka, Oscar Wilde, Gabriel Garcia Marquez, Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire, Mihai Eminescu, George Bacovia, Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Dan Verona.

– Ce aţi vrea să schimbaţi în viaţa dumneavoastră, dacă ar fi posibil?

–Nimic.

– Ce aveţi pe masa de lucru?

– Între alb şi negru există, teoretic, o infinitate de nuanţe. Sper să-mi pot alege una. „Teama de ireversibil” şi „ Incizie în ţipăt” cred că vor fi două titluri de cărţi care vor apărea în doi, trei ani. După mai bine de 60 de ani ar cam fi timpul ca îngerul să-mi dea mingea din păr de capră îndărăt sau, cine ştie, poate mă aşteaptă la el ca să mi-o iau singur.

 A consemnat

MĂLINA ANIŢOAEI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: