Un sfat

Filosofia era accesibilă – ca facultate – celor ce doreau să-i urmeze în 1969, anul absolvirii liceului, cursurile. Se deschiseseră porţile şi către sociologie şi psihologie (până Academia „Ştefan Gheorghiu” a înghiţit totul), astfel că patru dintre membrii promoţiei noastre au dat examene şi au reuşit – la psihologie Alexandru Vasilescu, iar la sociologie – Doina Florea, Carmen Balan şi Iancu Stelian. Doina şi-a practicat meseria la Deva, unde locuieşte şi astăzi, Carmen este universitară la Suceava, iar lui Stelică i s-a pierdut urma pe la Timişoara.

Sandy Vasilescu, coleg de clasă cu semnatarul acestor rânduri, ca şi Doina şi Stelică, era feciorul rectorului institutului pedagogic din Suceava. Eram buni prieteni, am fost de câteva ori oaspetele casei lor. Vasilescu senior era un om autoritar, băieţii i se adresau cu dumneavoastră. Cum am ratat intrarea la chineză (candidând în numele armatei) şi am îndrăznit să vorbesc urât unui ofiţer superior, reproşându-i că ne-a minţit în legătură cu admiterea, ofiţer care m-a ameninţat că voi primi urgent ordin de chemare pentru unitatea de pifani de la Caracal (l-am şi primit!), rectorul i-a cerut lui Sandy să mă invite într-o duminică la ei la masă.

Am mâncat în tăcere – eu cu spaima de a nu lăsa impresia unui ţărănuş neîndemânatic şi hămesit –; nici nu mi-am dat seama când am rămas în sufragerie doar noi doi, rectorul şi subsemnatul.

A urmat o discuţie în care mai mult a vorbit dânsul. Că întotdeauna este bine să te bizui doar pe tine, nu pe alţii. Că plecarea în armată este o autopedepsire stupidă, tot aşa cum este şi armata, făcută mai ales la Caracal, între olteni, o adevărată puşcărie. Că singura soluţie pentru a nu pierde aiurea, în chin, câţiva ani din viaţă, este să dau admitere la institutul pedagogic, unde rămăseseră nişte locuri pe toamnă. Că să-i promit că aşa voi face, pentru că, iată, făcusem deja un pas greşit, al doilea putând avea consecinţe grave pentru întreg parcursul vieţii.

Mi-a zdruncinat băţoşenia. Tata a răsuflat uşurat când, povestindu-i totul, a descoperit că a câştigat un aliat formidabil. Nu-şi dorea nici el să fac armata înaintea studenţiei.

I-am mai simţit ajutorul când, în primul semestru de studenţie, am obţinut o bursă excepţională.

Sandy Vasilescu a lucrat şi el ulterior la Universitatea suceveană până ce, ca şi tatăl său, a murit de cancer. Un cancer transmis „din tată-n fiu”, care i-a luat pe amândoi la vârste nedrept de premature.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: