Despre Maica Tereza şi poezie la Skopje

 Când am aflat, de fiecare dată prea târziu pentru ziaristă, de prezenţa Maicii Tereza în 1990 şi 1992 la Bacău, atât de aproape de Suceava, am trăit îndoit regretul că am ratat posibilitatea de a fi fost în preajma unei laureate a Premiului Nobel pentru Pace, iar acum, când Vaticanul i-a anunţat sanctificarea pe 4 septembrie 2016, i l-am adăugat pe acela de a nu fi văzut în clipa sa de carne şi oase un sfânt, şansă care totuşi nu îi este dată oricărei vieţi omeneşti, iar în cu totul, chiar mai mult, părerea de rău de a nu fi întâlnit poate cea mai interesantă personalitate feminină a epocii noastre. Nu ştiu câte locuri din lume îi recunosc acest statut, dar în Balcanii de Vest o simţi cu prisosinţă, în ciuda predominanţei ortodocşilor şi musulmanilor. În Muntenegru, la Ulcinj, hotelurile îi încadrează statuia între obiectivele de interes aflate în vecinătatea lor, aeroportul, piaţa centrală din capitala Albaniei îi poartă numele şi un memorial îşi aşteaptă vizitatorii, în virtutea faptului că mama sa, Drana, vopsitoare de lâneturi, a fost albaneză. La rându-i, presa noastră a consumat nu puţină cerneală întrebându-se dacă tatăl aromân, spiţerul Nicolae Boiagiu (Bojaxhiu), nu înseamnă cumva şi o picătură de sânge românesc în venele Maicii Tereza. Oricum, a deschis ochii în Scopje, pe „uliţa vlahă”, chiar dacă atunci, în 1910, oraşul aparţinea Imperiului Otoman şi se numea Uskub. Aici a copilărit şi după terminarea liceului de aici a plecat, ascultând chemarea credinţei, întâi în Irlanda, unde a devenit sora Loretto, apoi, urmând geografia activităţii caritabile a acestui ordin romano-catolic, a ajuns în India, profesoară de geografie şi directoare de şcoală, iar după aceea s-a dedicat până la ultima bătaie de inimă îngrijirii bolnavilor şi sărmanilor de la periferia societăţii, înfiinţând organizaţia „Misionarele carităţii”, care şi-a asumat această misiune, a ocrotirii celor părăsiţi de toţi. Mă opresc însă aici, povestea Maicii Tereza este cunoscută şi miracolul ei uimeşte şi astăzi: fapte bune care au trezit şi continuă să genereze nevoia de fapte bune.

Înaintăm în sens opus curgerii Vardarului, pe malul său drept, bucurându-ne într-o încântătoare simultaneitate a simţurilor de podurile sale ca din basme, străjuite de statuile unor nume mari ale istoriei şi civilizaţiei ţării, de mireasma nenumăraţilor copaci care par a păşi în rând cu noi şi de plăcerea de a vorbi despre tot ce Scopje ne aduce în cale a macedonencei Jadranka Angelovska. Este tânără, frumoasă, cu un farmec care se răsfrânge asupra zilei şi a oraşului. Atât de tânără, încât acele ceasornicului de pe frontonul gării, cândva una din cele mai atractive din Balcani, oprite pentru totdeauna la ora 5,17 a dimineţii de 26 iulie 1963 aparţin pentru ea istoriei, în timp ce mie îmi aduc în auz, nealterată de ani, vocea crainicului de la Radio Bucureşti reluând cu noi şi noi amănunte vestea distrugerii a trei sferturi din oraş de un înfricoşător cutremur de 6,1 pe scara Richter. Puternic afectată, casa Maicii Tereza a fost demolată la începerea construcţiei uriaşului centru comercial, Gradski trgovski center, care se întinde între Piaţa Macedoniei, Vardar, Hotelul Holiday Inn şi un binevenit spaţiu verde, dar la intrarea sa vestică o placă îi consemnează trecerea: „În acest loc se găsea casa lui Gonxhe Bojaxhiu, născută la 26 august 1910”, împreună cu un gând al său: „Lumii nu îi este foame de pâine, ci de iubire”. Mă gândesc că sună poetic şi ca într-o carte răsfoită năvalnic caut în memorie într-o derulare rapidă de ani peste chipul său pecetea inefabilă a dragostei pentru poezie. Dar neaşteptat, brusc, o găsesc la o lungime de braţ de mine în ochii, în surâsul Jadrankăi, atunci când, cucerită de româna sa fluentă o întreb, ca de nişte cunoştinţe comune, de Nichita Stănescu şi de Carolina Ilica. Jadranka Angelovska, Duţă, după numele soţului ei, un oltean şi-un craiovean, care a urmat-o în minunata ei ţară, Macedonia Macedoniei, cu straniul său nume oficial de Fosta Republică a Iugoslaviei Macedonia (FYROM), este doctor în poezia noastră contemporană cu o lucrare despre „Serile poetice de la Struga şi participarea poeţilor români”, susţinută în anul 2012 la Universitatea din Craiova (Facultatea de Litere – Şcoala doctorală „Alexandru Piru”), avându-l conducător ştiinţific pe prof. univ. dr. Nicolae Panea. Cum i-am fost studentă profesorului Alexandru Piru, cum fac parte din cei marcaţi pe viaţă de dragostea pentru poezia lui Nichita Stănescu şi cum poeta Carolina Ilica îmi este prietenă, întâlnirea noastră capătă din acest moment înţeles de început de poveste, care mai apoi, în ce mă priveşte, avea să continue cu insistenta întrebare adresată editorilor noştri, dacă nu ar fi interesaţi să-i publice lucrarea. Cu atât mai mult, cu cât e vorba de participarea de-a lungul a 46 de ani (1965-2011) a 89 de poeţi români la cea mai magică manifestare din lume închinată poeziei. Omagiat cu însăşi cununa ei de aur, Nichita Stănescu este lângă noi în ziua de sfârşit de august cu faimoasa sa poezie, „Trist cântec de dragoste”: Numai viaţa mea va muri pentru mine într-adevăr cândva. /Numai iarba ştie gustul pământului. /Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr, /De inima mea, când o părăseşte. /Aerul e-nalt, tu eşti înaltă, /Tristeţea mea e înaltă. /Vine o vreme când plouă rece /Şi toate femeile poartă capul tău /Şi rochiile tale. /Vine şi o pasăre mare, albă /Care ouă pe cer luna”.

În trecut răscruce a drumurilor aşezării, Piaţa Macedoniei a devenit pietonală, loc al marilor manifestări artistice, după reconstrucţia oraşului. Amploarea ei (circa 1300 de metri pătraţi) nu afectează prestanţa monumentului lui Alexandru Macedon călare, îl pune mai bine în valoare, o simţim când ne depărtăm, şi ca să-l cuprindem cu privirea, şi pentru că aşa ne cere mersul spre Memorialul Maica Tereza, luând-o pe bulevardul Macedoniei. Autoarea monumentului este o femeie vitează şi o sculptoriţă de talent, Valentina Stepanovska, şi tot viziunii ei îi aparţine şi Arcul de Triumf. După cele două-trei clădiri în stil baroc, supravieţuitoare cataclismului, după cele înălţate în anii 70, cu aerul epocii în perimetrul ex-socialist, de pe bulevard şi cu atât mai mult raportat la turnul feudal din apropiere, reconstrucţie identică după cutremur a celui din secolele XVII-XVIII, edificiul conceput ca un spaţiu de reculegere cu inima deschisă spre amintirea binecuvântatei, cum i se poate spune după beatificarea din anul 2003, este de o frapantă modernitate. În schimb, statuia Maicii Tereza are străvechea îngândurare a celor aleşi în inevitabilele clipe ale conştiinţei fragilităţii şi timpului lor scurt. Cu Alexandru Macedon şi cu Maica Tereza, Skopje se arată călătorului cu două lucrări de forţă, portretele celor mai mari cuceritori ai lumii, unul cu arma, celălalt cu iubirea pentru Mântuitor şi pentru semeni, dar amândoi cu aceeaşi invincibilă determinare.

În interiorul Memorialului, macheta casei natale, cu o fântână alături, este, poate, cel mai emoţionant exponat. De câte ori în arşiţa Calcuttei amintirea apei din găleata urcată pe ghizdurile ei îi va fi răcorit şi îndulcit cerul gurii? Dar nu ziua venirii pe lume, 26 august, a fost socotită de Maica Tereza şi ziua naşterii micuţei Agnesë Gonxhe Bojaxhiu, ci aceea a botezului ei, oficiat în vechea biserică romano-catolică spulberată de cutremur, pe locul căreia a fost ridicat, aproape o jumătate de veac mai târziu, acest Memorial. Construit pe trei niveluri, cu un auditorium, o sală de expoziţii, are în partea superioară o capelă cu pereţii de sticlă, care privită şi de afară, şi din interior îţi dă senzaţia înălţării spre tăriile văzduhului. Şi că însuşi Îngerul din Calcutta se uită la tine.

Îngrijind împreună cu misionarele ei din 123 de ţări, în peste 600 de aşezăminte, leproşi, mutilaţi, bolnavi de sida, muribunzi, orfani, suferinzi cu handicap sever, făcând adică ceea ce mărturisea cineva că nu ar face nici pentru un milion de dolari (cu răspunsul Maicii Tereza că pentru un milion de dolari nici ea nu ar spăla dezgustătoarele răni, ci, aşa cum o şi face, numai din iubirea pentru semeni insuflată de Mântuitor), nu m-a mirat că lumea îi atribuie o inimă poetică şi că nu puţine versuri îi aşază numele pe locul autorului. Un astfel de poem este gravat pe zidul casei ei de copii din Calcutta, un altul, cunoscut ca aparţinându-i, este „Imnul vieţii”: Viaţa e o şansă – nu o lăsa să se piardă! /Viaţa e frumoasă – admir-o! /Viaţa e bucurie – gust-o din plin! /Viaţa e un vis – transformă-l în realitate! /Viaţa e o sfidare – înfrunt-o! /Viaţa e o datorie – împlineşte-o! /Viaţa e un joc – joacă-l! /Viaţa e preţioasă – ai grijă de ea! /Viaţa e o bogăţie – păzeşte-o! /Viaţa e dragoste – bucură-te de ea! /Viaţa e un mister – încearcă să-l pătrunzi! /Viaţa e o promisiune – n-o lăsa neîmplinită! /Viaţa e tristeţe – treci peste ea! /Viaţa e un imn – cântă-l! /Viaţa e o luptă – accept-o! /Viaţa e o tragedie – fii tare! /Viaţa e o aventură – îndrăzneşte să ţi-o asumi! /Viaţa e fericire – fii astfel încât să o meriţi! /Viaţa e viaţă – ocroteşte-o!” Şi mai sunt altele, psalmi care îi exprimă credinţa şi crezul. Chiar şi aceste gânduri au cadenţa poeziei: „Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se transformă în ani… dar ce e mai important se conservă; forţa şi determinarea ta nu au vârstă. Spiritul tău este cel care îndepărtează pânzele de păianjen. Dincolo de orice punct de sosire, e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită, e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te viu! Dacă ţi-e dor de ce făceai înainte, fă-o din nou! Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp… mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi! Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine! Fă astfel ca în loc de milă să impui respect! Când nu mai poţi să alergi, ia-o la trap! Când nu poţi nici asta, ia-o la pas! Când nu poţi să mergi, ia bastonul! Însă nu te opri niciodată!”

Niadi întârzie în capelă, eu mă desprind de fotografii, documente şi de sobrele piese de mobilier care reconstituie atmosfera epocii în care a respirat, copiliţă, adolescentă, în Skopje, singurul, după câte ştiu, laureat al Premiului Nobel înălţat în lumea sfinţilor, ca să o mai privesc o dată pe Maica Tereza în icoana desenată statuii de bolta Memorialului. Până o văd ca o pasăre albă zbătându-se între focurile de arme care sfâşiau Beirutul în 1982, pentru viaţa celor 37 de copii din spitalul rămas între taberele inamice. Şi până o aud: „Am fost creaţi pentru lucruri mai mari: pentru a iubi şi a fi iubiţi”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: