„În Rădăuţi, Doamne-am îmbrăţişat, tânăr, cele mai triste toamne/ şi am scris cele mai albe poeme/ pe ale inimilor steme/ Cu ani în urmă, năvalnic am crestat primele iubiri/ ce astăzi le-am uitat/ În Rădăuţi, Doamne, încerc cuprinsul zilei de azi/ dar viaţa mi-e în creştet la amiazi” scria Gruia Bodnărescu, în anul 1940.
O fotografie postată pe Internet a stârnit curiozitatea unor tineri sau mai puţini tineri, trăitori în Rădăuţi. Fotografia, executată în anul 1940, îl înfăţişează pe Gruia Bodnărescu în parcul central. Discuţiile, canalizându-se pe frumuseţea de odinioară a parcurilor din Rădăuţi, îl plasează într-un loc secundar pe unul dintre cei mai importanţi poeţi pe care i-a dat Rădăuţiul. S-a născut la 7 aprilie, 1924, a făcut primii ani de şcoală în satul Straja, unde tatăl său era în slujba cantonului silvic, două clase le face la Liceul Hurmuzachi din Rădăuţi, un an la Liceul „Dragoş Vodă” din Câmpulung Moldovenesc, apoi se întoarce la Rădăuţi, unde îşi urmează celelalte clase în particular. Susţine examenul de absolvire în primăvara anului 1944.
Despre anii de şcoală va povesti în cartea „Ziua tuturor întâlnirilor”, apărută în 2012, când nu mai spera să-şi vadă poezia şi proza tipărite. Dar toate vin la timpul lor.
„În vacanţa din 1940, fiind la Cârlibaba, urmând ca sora mea Elvira să intre la liceu, şi cum mai aveam şi un frate mai mic tot la liceu, mama s-a pronunţat categoric să nu o mai înscrie pe sora mea, deoarece nu avea bani, taxele fiind foarte costisitoare. Situaţia m-a alarmat şi nu ştiam ce să fac. Am luat hotărârea să mă înscriu la cursurile fără frecvenţă. I-am spus mamei acest lucru şi am rămas acasă până în luna ianuarie 1941: m-am prezentat la examen pe 22 ianuarie 1941, am ajuns în Rădăuţi şi a doua zi a avut loc Rebeliunea Legionară… Am rămas în Rădăuţi şi, după sesiunea de examene, în martie, am primit serviciu ca funcţionar la Administraţia Bunurilor Germane, unde am lucrat apropare trei sau patru luni. După cucerirea Cernăuţilor, spre sfârşitul anului 1941, am început să trimit la ziarul «Bucovina» din Cernăuţi diverse ştiri din oraşul Rădăuţi, care erau publicate fără semnătură. Curând, la Liceul «Hurmuzachi» s-a tipărit o revistă, «Luceafărul», condusă de triumviratul Viorel Mangoş, Alexandru Misiuga şi subsemnatul. Apoi, din 1942 am început să trimit la ziarul «Bucovina» poezii şi proză scurtă, publicate până în martie 1944, când s-a produs evacuarea regiunii. Am mai publicat două poeme în «Revista Bucovinei», evacuată la Timişoara, când tot în martie 1944 s-a încheiat anul şcolar, din cauza apropierii frontului” scrie Gruia Bodnărescu.
Amintirile curg lin şi dureros parcă: „În ziua de 25 martie, 1944, cu o căruţă, trasă de un cal, proprietatea noastră, am plecat spre Sânnicolaul Mare, în judeţul Timiş, în refugiu, alături de alte patru familii din cadrul ocolului silvic Marginea. Voi aminti tot aici un episod interesant, din vremea războiului cu sovieticii. Era în vacanţa de vară a anului 1942, când şeful de post din sat ne-a rugat pe câţiva elevi din liceu să facem de pază în comună, în echipă cu câţiva jandarmi din timpul zilei. În timp ce eram împreună cu un jandarm caporal în echipă, peste drum de fabrica de cherestea, a apărut o maşină cu ofiţeri români. Jandarmul, observându-i, ne-a prezentat acestora, punându-ne la dispoziţia lor. Aceştia voiau să ştie despre un monument istoric unde este amplasat şi ce reprezintă el. Imediat ce am ajuns la acest monument, au apărut câteva maşini, probabil blindate. Din a doua maşină au coborât regele Mihai şi mareşalul Antonescu. Regele a dat mâna cu noi şi eu le-am explicat în câteva cuvinte despre acel monument ridicat de comunitatea germană din satul Voievodeasa în cinstea prinţului moştenitor Rudolf, care a vizitat zona în anul 1887. La plecare, regele ne-a mulţumit şi dat mâna cu noi, iar mareşalul Antonescu, după o scurtă convorbire cu regele, a dat şi el mâna cu noi urându-ne sănătate. Menţionez că mareşalul Antonescu era în cămaşă şi cu capul descoperit şi părea foarte obosit. Au plecat la Mănăstirea Suceviţa şi, după unele informaţii, ar fi rămas acolo peste noapte”.
Dar cele mai importante amintiri în cazul nostru rămân tot legate de Rădăuţi. „Subliniind şederea mea la Rădăuţi, consemnez că aici mi-am petrecut o parte din copilărie, întreaga adolescenţă şi cea mai mare parte din restul vieţii. Aici mi-am făcut studiile medii, aici am trăit toate bucuriile, tristeţile şi melancoliile, întâlnirile, idealurile risipite în vis. Când mă întristam poposeam în parcul de la gara mică şi meditam la depărtări îndepărtate, pe o bancă între un tei şi un castan. Aici îmbrăţişam cerul înstelat şi luna ce surâdea prin crengile bătrânilor tei până târziu în nopţile de neuitat. Pe strada Regele Ferdinand (Calea Cernăuţilor) cu salcâmii plini de parfumul lor primăvăratec, îmi plimbam gândurile şi iubirile în căutarea inspiraţiei pentru poemele ce trebuiau scrise”.
Am scris despre Gruia Bodnărescu ori de câte ori s-a ivit prilejul, încercând să-i fac mai uşoară greutatea amintirilor.
La data de 7 aprilie, Gruia Bodnărescu va împlini 92 de ani, o vârstă care îl şochează şi la care spune că nu bănuia că va ajunge. Cu o memorie de invidiat, cu o sensibilitate pe măsură, Gruia Bodnărescu îşi aminteşte de fapte care parcă s-ar fi întâmplat ieri, deşi învolburarea timpului ar fi putut să le ascundă prin cutele memoriei. Se bucură să îşi vadă pe masă cărţile pe care le-a încredinţat tiparului. Textele lui ar merita reproduse integral pentru ca din nou şi din nou cititorul să tresară şi să mediteze la cât de frumos a fost odată la Rădăuţi.
Comentarii