Într-un posibil cimitir vesel amplasat ad-hoc în Burdujeni, spre pădure, pe unde a hălăduit baciul Şpac, pe crucea mormântului acestuia ar putea sta scris: „Om vesel şi iubeţ, badea Ilie/ Îşi paşte şi aici turma de miei/ Şi, şugubăţ, sub pălărie/ Mai fură un sărut de la femei”. Sunt versuri stângace, de poet popular, dar figura lui Ilie Şpac cam pe aici se preumbla, adică între dragostea pentru mioarele sale şi cea pentru mândrele care i-au trecut prin viaţă.
Era un om vesel. Dar mai ales era un om care se considera cineva în spaţiul în are trăia, în lumea pe care o popula cu turma sa şi cu câinii săi, şi pe care, peregrin înţelept, o înveselea cu glumele sale, o încânta cu poveştile sale, o lumina cu judecăţile sale. Aceasta este, probabil, firea de bărbat care atrage mândrele, ca să nu mai spunem că, asemenea feşterului, ciobănaşul este Făt-Frumosul multor femei bucuroase şi de altcineva decât bărbatul din dotare.
Ilie Şpac a coborât sub cei doi metri de humă. Nu va mai veni la redacţie să dea anunţ că-şi caută păstori sau băciţe pentru stâna sa, nici să amintească lumii că a mai împlinit nişte ani şi nici s-o felicite de Crăciun sau de Paşti. „Şi eu sunt deputat în circumscripţia mea dintre câmp şi pădure, pot şi eu să urez una sau alta celor ce-mi lasă oile primăvara şi le iau toamna…”, glumea el.
„Îmi iei bani pentru anunţ sau îţi dau brânză?”, întreba şugubăţul. „Aici se iau bani…”, intram eu în joc. Plătea şi niciodată nu pleca până nu ne răsplătea cu o poantă. Ultima dată a venit cu o copilă după el, tinerică-tinerică şi sălbăticuţă. Părea căţelul baciului după cum o strunea. „Ştii ce băciţă bună e? Am avut noroc cu anunţul dat în ziarul vostru…”.
Noroc retezat de steaua sa căzută. Alături de cei care-l plâng, alăturăm lacrima noastră…
Comentarii