Oameni şi cărţi

Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (LXIII)

Care erau alte „argumente” invocate de guvernul Ucrainei?

  1. S-a constituit şi a acţionat Sfatul Ţării în „condiţii anormale”? Dar oare nu în aceleaşi condiţii s-a constituit şi a acţionat şi Rada Centrală şi guvernul Ucrainei?
  2. Că Sfatul Ţării a declarat public, în mai multe rânduri, că va rămâne independent faţă de orice stat, inclusiv faţă de România. Din această perspectivă, guvernul român reaminteşte Ucrainei că există trei declaraţii fundamentale de politică generală şi internaţională făcute publice de către Sfatul Ţării: a) Declaraţia de autonomie a Basarabiei din 24 decembrie 1917; b) Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldoveneşti din 24 ianuarie 1918; c) Declaraţia de Unire cu Patria-mamă din 27 martie 1918. Guvernul român nu are ştiinţă despre alte declaraţii.

3) Guvernul ucrainean susţine că Sfatul Ţării ar fi declarat că organizarea definitivă a Basarabiei o va face o Adunare Constituantă. România nu are cunoştinţă despre o astfel de declaraţie. Nici membrii Sfatului Ţării nu-şi aduc aminte despre o astfel de promisiune şi susţin că, prin reprezentarea sa profund democratică, această putere legislativă a Basarabiei a avut ea însăşi caracterul unei Adunări Naţionale Constituante.

  1. Guvernul ucrainean acuză România că „a cucerit” Basarabia sau că i-ar fi dat „ultimatum” de 2-3 zile sau chiar de câteva ore în acest sens; dar toate deliberările asupra unirii s-au făcut liber, de către deputaţii Sfatului Ţării, fără niciun amestec al României. Înfrântă în război, somată de Puterile Centrale să încheie pace separată, România nu putea manifesta „nici cea mai mică intenţie de-a face cuceriri şi de-a anexa teritorii”.
  2. Guvernul român a urmărit cu viu interes prăbuşirea Imperiului Rus şi „s-a bucurat de eliberarea românilor din Basarabia. Fiecare român în parte s-a bucurat să vadă Basarabia eliberată de robia ţaristă. Şi fără a avea intenţia de-a o cuceri şi anexa, se simţea, totodată, şi obligată de a-i garanta libertatea câştigată şi nu-i putea refuza dorinţa de a accepta Unirea proclamată de ea însăşi, în virtutea dreptului istoric imprescriptibil”.
  3. Este exact că guvernul român a trimis trupe în Basarabia, nu numai pentru salvgardarea depozitelor sale de alimente şi muniţii, dar şi pentru apărarea vieţii şi avutului tuturor locuitorilor din Basarabia, fără deosebire de origine etnică, religioasă, limbă şi alte consideraţii. Intervenţia armată în acest sens a fost solicitată şi de populaţia Basarabiei. Aceste „realităţi nu trebuie să fie denaturate şi interpretate altfel” de cum au fost ele în realitate.
  4. În legătură cu „inexactităţile” de care se plânge guvernul ucrainean privitor la raportul făcut odinioară de generalul Coandă, ceea ce ştim astfel exact este faptul incontestabil că Nistrul forma una din graniţele Ucrainei, „care nu ridica atunci nicio pretenţie cu privire la Basarabia. Acuzaţiile aduse azi de guvernul Ucrainei, cum că guvernul român ar fi exercitat anumite presiuni, intimidări sau chiar violenţe, direct sau indirect, asupra membrilor Sfatului Ţării, sunt complet inventate”. Nu i s-a impus niciodată vreun ultimatum cum se scrie.

Scrisoarea, semnată în numele guvernului român de C.C. Arion, ministrul afacerilor străine, examinează în continuare şi „chestiunea unor infiltraţii umane ucrainene de-a lungul Nistrului”, „după cum şi românii au migrat până dincolo de Transnistria”. În secolele XIII-XIV şi în continuare – relevă C.C. Arion în scrisoarea din 19 iunie 1918 – au venit prin strâmtorile Carpaţilor valuri de români, care s-au aşezat în Moldova, Bucovina, dar şi în Transnistria, după cum şi valuri de români au trecut în Ardeal. Sunt citate izvoare şi documente – între care rapoartele analistului polonez Sardinski, care relatează pe larg că unul din cele trei drumuri mari, care ducea în Evul Mediu de la Nistru la Nipru purta numele de Drumul moldovenesc. Multe familii din Moldova s-au înrudit cu nobilii poloni şi au primit şi stăpânit moşii întinse în Podolia. Aşa au fost familiile Movilă, Stroici, Balica, Barnovschi, Costin, Petriceicu etc. Tocmai într-un astfel de context istoric, la 1682, domnitorul Moldovei devenea „Prinţ domnitor al Ucrainei întregi, de la Nistru până la Bug”. Sub succesorul acestuia, Dumitru Cantacuzino, s-au construit în Podolia, pe Nistru şi la Nemirova, pe Bug, palate. Între 1788 şi 1795, Ecaterina a II-a acorda mari domenii unor boieri moldoveni, pământuri de peste 26.000 de deseatine (o deseatină = 1,0925 ha).

Guvernul român, prin ministrul său de externe – nu ezită să corecteze unele date total eronate, citate de reprezentanţii guvernului ucrainean – care, presupune C.C. Arion, sunt copiate din presa panslavistă, îmbâcsită de o ideologie expansionistă. Aşa, de pildă, se aprecia de către ministrul de externe ucrainean cum că în Basarabia acelui an ar fi doar 46-49% moldoveni sau români, când, în realitate, cu toate colonizările şi imigrările din cei 106 ani de stăpânire ţaristă, românii formau peste 66,5% din ansamblul populaţiei.

Nota diplomatului român încearcă, între altele, să facă şi o ierarhizare a argumentelor când e vorba de conflicte teritoriale. Datele statistice reale care conferă unei populaţii dintr-un teritoriu caracterul majoritar nu pot fi puse pe acelaşi plan cu acele „interese strategice şi economice” care, de obicei, sunt invocate pe primul loc doar de ţările expansioniste, care cred că li se cuvine orice, doar pe baza forţei de care dispun. C.C. Arion relevă că „interesele strategice şi economice” sunt „invocate în general ca un argument final”, dar nu şi unul legal. Însă, în zilele noastre şi în cele viitoare, „nicio ţară n-ar putea trăi o viaţă normală fără să întreţină relaţii continue cu celelalte ţări şi, cu atât mai mult, relaţii amicale, cordiale, de bună vecinătate, cu ţările de care o separă frontierele”.

La începutul lunii iulie 1918 – când pe frontul din Europa Occidentală începea încleştarea decisivă, finală, a conflagraţiei mondiale, când de partea aliaţilor Antantei se remarca participarea masivă a SUA, care, negreşit, avea să încline balanţa în defavoarea Puterilor Centrale, dar, totodată, să facă din SUA şi arbitrul suprem între cele două tabere europene – ministrul de externe al României C.C. Arion înştiinţa legaţiile ţării noastre din diverse ţări despre conflictul cu Ucraina, care „avea intenţia să reînceapă agitaţiile în problema Basarabiei”, difuzând în cercurile politice în general şi în statele beligerante în special, tot felul de acuzaţii eronate despre „pretenţiile anexioniste ale României”. Reprezentanţii ţării noastre din statele acreditate trebuiau informaţi exact cu „explicaţii şi consideraţii” privind evoluţia relaţiilor româno-ucrainene.

De la aceeaşi dată, 2 iulie 1918, toate actele oficiale emanate de la guvernul român erau datate după calendarul gregorian – ceea ce însemna o racordare la sistemul cronologic al lumii civilizate – adică stilul nou avea o diferenţă de 13 zile faţă de modul de datare al stilului vechi, iulian. Instituţiile interesate direct, Biserica, aveau s-o facă ulterior.

Într-o amplă telegramă-circulară, din 2 iulie 1918, ministrul de externe român rezuma câteva dintre ideile esenţiale, pe care trebuiau să le aibă în vedere şi să le propage lucrătorii din cadrul reprezentanţelor diplomatice româneşti.

Unirea Basarabiei cu România era rezultatul votului liber şi aproape unanim al deputaţilor din Sfatul Ţării, Adunare Naţională cu putere legislativă ce fusese aleasă în modul cel mai democratic posibil; dar în cadrul ei, populaţia ruteano-ucraineană nu putea fi decât ceea ce reprezenta în cadrul populaţiei basarabene, adică o minoritate, care, împreună cu ruşii şi rusofonii existenţi ca funcţionari sau în diverse verigi ale regimului ţarist, nu puteau forma decât 12%, cât îi arăta ultimul recensământ oficial rus. În fapt, Basarabia nu era altceva decât jumătatea din răsărit a Moldovei voievodale, ruptă cu forţa în 1812 de la statul român şi, în pofida colonizărilor, imigrărilor şi vitregiilor istorice abătute asupra ei, între 1812-1918, îşi păstrase caracterul covârşitor românesc al populaţiei, limbii, credinţei, datinilor, tradiţiilor. Cum majoritatea deputaţilor erau moldoveni, ei s-au pronunţat la 27 martie 1918 pentru Unirea la Patria-mamă şi, în baza acestui vot, atât Consiliul de Miniştri al României, cât şi regele Ferdinand, suveranul ţării, au luat act de unire, pe care statul român o consideră indisolubilă pentru totdeauna.

Este cunoscut faptul că, la 1812, în urma războiului ruso-turc, jumătatea de răsărit a Moldovei a fost luată de la Moldova şi anexată la Imperiul Rus; că, la 1856, prin Tratatul de la Paris, i s-a retrocedat Moldovei partea de sud, judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad, păstrate la statul român proaspăt format, până la Congresul de la Berlin când Rusia iarăşi a reanexat şi partea de sud; dar toate acestea au fost tranzacţii ale altor state, bazate de echilibrul puterilor şi satisfacerea unor pofte de cucerire ale marilor puteri, ignorându-se voinţa legitimă a populaţiei româneşti.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: