Despre rău şi despre suferinţă

Noua apariţie editorială a scriitoarei Lucia Olaru Nenati, „Parabola vulturului”, Editura Pim, Iaşi, 2015, oferă cititorului o carte despre rău şi despre suferinţă, un veritabil studiu realizat cu mijloacele prozei, eseului şi uneori ale pamfletului.

Prima parte analizează cu ochi de om de ştiinţă, dar şi cu sensibilitate ultragiată, mecanismul răului funciar alimentat de insuportabila existenţă a binelui. Partea a doua este dedicată suferinţei provocate de însingurarea de familie şi de neam. Cea de-a treia adună suferinţa revărsată într-un salon de spital, suferinţă generată deopotrivă de boală şi de condiţia femeii. Toate aceste segmente narative coexistă (şi comunică) sub umbra zborului maiestuos al vulturiţei invocate de titlul cărţii. Dar, cu ciocul, ghearele şi penele dublate de neputinţa lepădării, smulgerii celor vechi, pentru un nou început, pentru o viaţă luată de la zero, zborul este totodată nespus de chinuitor: vulturiţa poartă pe aripi, ca pe un munte, povara memoriei.

Faptele s-au petrecut şi înainte şi după ce „au venit puhoaiele şi s-au ridicat gunoaiele”, însă mai mică sau mai mare distanţa de perioada petrecerii lor, eroina (fiindcă dominant este personajul feminin capabil, sensibil şi de aceea uşor de rănit) nu poate să uite. Onestă, talentată, prinsă în angrenajul muncii devotate, doar cu ambiţia lucrului bine făcut, atunci nu a avut vreme să observe lucrarea înăbuşitoare a răului. O face acum, meditând la mecanismul său desăvârşit. Fie că este vorba de un şef care preferă în locul unei colaborări profitabile pentru instituţie şicanele şi marginalizarea („Vlonga”), fie de un subordonat, care în lipsa studiilor superioare nu poate să acceadă la postul de conducere ocupat de aceasta, fiindcă nu venise încă revoluţia, „când orice Vanghelie din orice domeniu, fie el şi cel pretenţios cultural, dacă se învârtea şi ungea bine şi făcea alianţă cu cine trebuie, putea să ocupe orice post superior fără să fi terminat măcar liceul” („Mogorogea”), triada valoare, moralitate şi feminitate, trezeşte un soi de ură atavică, alimentează o înverşunare atingând „cote demenţiale”. Cu o luciditate care acţionează necruţător asupra ei înseşi, provocând dureroase sângerări, eroina identifică componentele, căile de acţiune ale răului, diversele sale manifestări, de la cele mărunte, decurgând din invidie, ranchiună, din „minte puţină şi caracter schilod”, până la cele de natură necunoscută, „omenească sau ocultă”, care la scara istoriei i-au propulsat pe „marii dictatori, precum Hitler şi Stalin”. Migălos, nuanţat, susţinut literar, acest studiu al răului deprimă prin tabloul său complex cititorul şi, cum spuneam, apărându-i „în cătare” cu o inimă vulnerabilă, o răvăşeşte pe autoare, care însă îl ţine sub control cu un puternic instinct scriitoricesc.

Şi în cele trei proze „canadiene”, „Tablouri de cer”, „Call me Radu” şi „Eseu despre zacuscă”, suferinţa este o constantă, doar că de data aceasta ea nu este generată de răul care îi stăpâneşte pe unii oameni şi îi face să acţioneze împotriva semenilor mai capabili sau mai puţin rezistenţi psihic, ci de alegerile personajelor lor. Informaticianul Miron Fugaru, alungat practic de o Românie incorectă cu tinerii specialişti, nepăsătoare faţă de viitorul lor (şi al ei, de altminteri), ajunge în Canada, în „raiul pe pământ”, unde destul de repede are revelaţia unei condiţii de sclav modern: munca sa „sofisticată şi pretenţioasă” destinată plăţii ratelor angajate de casa visată şi de visatele dotări „era arvunită astfel pentru toată tinereţea şi maturitatea sa”. Fără suportul familiei, însingurat, Miron Fugaru intră în malaxorul unei suferinţe inexorabile. Spre deosebire de Miron Fugaru, tinerii din celelalte două proze se simt bine în Canada, unde oamenii „absorb o anume bună creştere parcă prin laptele matern”, iar „vasele se spală singure la maşina de spălat în timp ce gazdele joacă cărţi, temperatura e constant plăcută, frigiderul e mereu plin, alimentele sunt organice (cuvânt la mare cinste şi mare grijă acolo, ca să evite intoxicarea lentă a corpului ce duce la atât de des întâlnita obezitate!)”. Suferinţa rememorată, şi întotdeauna retrăită la Lucia Olaru Nenati, este a părinţilor chemaţi în Canada de copii, şi pentru dorite revederi, şi pentru o mână de ajutor. Suferinţa consecinţă a muncii cinstite, într-un caz, al maternităţii condamnate de familie şi societate, în celălalt.

Ultima secvenţă narativă înlocuieşte tradiţionalul caravanserai al confesiunilor cu un salon de spital, în care, ea însăşi pacientă, autoarea, cu receptivitatea condeiului acutizată de numitorul comun al suferinţei fizice, se confruntă, în diversele sale ipostaze, cu „tiparul ţărăncii române, muncită, apăsată de sărăcie, de necazuri şi lipsuri, dar adesea şi de răutatea şi grosolănia funciară a bărbatului, poate beţiv şi lesne lovitor de femeie”, cu o viaţă plină de „lacrimi şi blesteme înăbuşite”, „în care grija pentru propria ei sănătate a lipsit, desigur, cu desăvârşire…”, cu aspecte ale complicatei relaţii mamă-copil, dar şi cu nevoia alinării prin destăinuire în acest mediu propice aplecării urechii la suspinul celuilalt: „se hotărăşte şi dă drumul la poveste că dacă n-o spune acum, când mai are ocazia să se uşureze de apăsarea atâtor gânduri?! Că la popa degeaba ar încerca, că el o întreabă numai dacă a postit şi dacă s-a certat cu vecina şi gata, îi dă dezlegarea şi altul la rând!” Confruntarea nu ocoleşte instituţia, aşa cum patosul atâtor proze nu exclude ironia fină sau sarcasmul. Iată, de pildă, vizita văzută cu ochii femeii simple care vrea să-şi îngrijească mama redusă de diabet la un mănunchi de neputinţe: „Când vine vizita, marea gală a convoiului medical cu doctor profesor-matcă şi doctori, asistente, rezidente, surori etc. – albine truditoare ce stau cu gura căscată la perlele preţioase ce ies ca ouăle de aur din gura profesorului-guru, femeia iese pe coridor căci i se spune de către vreo infirmieră să se evapore de acolo ca să nu supere alaiul”.

 În ordinea literarului, a artisticului, „Parabola vulturului” înregistrează un crescendo şi din nou instinctul scriitoricesc a funcţionat inspirat, Lucia Olaru Nenati preferând această regie, în care suferinţa ca o consecinţă a răului identificat şi analizat precede suferinţa ca o consecinţă a propriilor opţiuni, iar aceasta este urmată de suferinţa psihică, sufletească, dublată de suferinţa fizică. De asemenea sunt salutare, în această carte neagră, prezenţa contrapunctică, luminozitatea amintirilor despre tata şi mama.

Profund autobiografică, „Parabola vulturului” reprezintă şi încercarea unui ritual de exorcizare, care însă vizează nu numai memoria autoarei, ci şi răul lumii noastre de dinainte şi de după revoluţie. Îndoindu-ne de efectul său eliberator, pozitiv, şi asupra acestei memorii, şi asupra acestui rău, nu avem decât o singură certitudine: a câştigului literar, cartea Luciei Olaru Nenati îmbogăţind tabloul beletristicii actuale cu aceste pagini singulare despre rău şi suferinţă în spaţiul de respiraţie, dar şi de rezonanţă, al triadei valoare, moralitate şi feminitate.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI