Un om şi o conştiinţă

nodul gordian cernatN-am avut ocazia să-l cunosc personal pe eminentul profesor de la Vama Ion Cernat. Ce pot să spun e că îi citesc întotdeauna cu mare plăcere şi deosebit interes articolele din „Crai nou”, inserate la binecunoscuta rubrică „Un punct de vedere”, şi trebuie numaidecât să declar că, iertată-mi fie repetiţia, punctele noastre de vedere coincid în totalitate. Ion Cernat e ceea ce se cheamă un om al cetăţii. Dacă astăzi, prin reducere la absurd, vestitul personaj antic ar umbla cu o lumină în dricul zilei să caute un semen, de bună seamă că ar intra cu dragă inimă şi în casa intelectualului de mare forţă din Vama Bucovinei, angajat în asanarea morală a ţării, încăpută pe mâna precum o greblă a tipăteştilor şi (g)agamiţilor contemporani, de o ilustrissimă hiclenie, cu pretenţia neruşinată de a reprezenta, pentru ei, „boborul”. Tare mă tem că strigătul, adeseori disperat, al lui Ion Cernat, fără să fie singular, e în pustie, însă o persoană integră nu poate să tacă, având în vedere că tăcerea, în condiţiile date, primeşte atributul vinovăţiei şi al dezertării conştiinţei de la menirea ei. De aceea îl admir pe Ion Cernat – pentru că profesorul îşi raportează cu exigenţă existenţa la eternitate şi nu la înşelăciunea zilei fugarnice, pentru caţavencii de astăzi doar o prelungire a „întunericirii” de peste noapte, la adăpostul căreia îşi văd de afaceri dubioase.

Ion Cernat s-a prezentat anul trecut în faţa cititorilor cu două cărţi. Mai întâi cu o monografie, chiar mai mult decât atât, în concepţia autorului şi cred că are dreptate, intitulată Destinul istoric al răzeşilor şi mazililor din Oţeleşti, pe Berheci şi apoi Nodul gordian, o culegere de materiale publicate în intervalul 2011-2013, ambele având girul Editurii Pim din Iaşi. Şi, pentru că cititorul sucevean nu va fi interesat de prima din ele, notez aici doar un fapt general şi anume prezenţa „tâmpiţilor regimului de democraţie populară”, cum îi numeşte Ion Cristoiu (ăştia au fericit ţara cu odraslele lor, care la rându-le…), unul din aceştia mâncând mânia proletară pe… mămăligă şi înfierând chiaburii din zonă cu un întreg duium de scrisori (90 în şase luni, expediate defunctei „Scânteia”!). E clar că lagărul socialist se poate mândri peste timp cu înfiinţarea celui mai trist campionat din istorie: al delaţiunii, cu cea mai nefastă urmare: încarcerarea, schingiuirea sălbatică, înfometarea şi asasinarea a milioane de oameni fără nicio vină. Din punctul acesta de vedere, rămâne un redutabil concurent al lagărelor de exterminare naziste.

Cum noua democraţie, scăldată în apele (insalubre?) ale Dâmboviţei s-a hrănit imediat după pseudorevoluţia din 1989 din stârvul celei de până atunci (şi o face în continuare), noii-vechi politicieni nu s-au sinchisit să se aplece cu răbdare şi competenţă asupra „nodului gordian” românesc, cea mai grijă fiind propria chivernisire (votarea în pas alergător a pensiilor speciale – „curat constituţional!” – sfidând cu nemernicie o ţară întreagă, e ultimul exemplu), după modelul politrucilor care au năşit apariţia unei cohorte şi mai hămesite. Aceasta e una din ideile centrale dezvoltate în volumul amintit, urmată de o alta, aceea a crizei permanente din România. Nu, nu e vorba de una economico-financiară, căci aceasta e un derivat din cea morală, de care, din păcate, nu prea se pomeneşte. Cu dreptate zice Ion Cernat: Într-o societate viciată de răutate şi de ură este firesc să găsim semeni de-ai noştri care nu numai că doresc răul celor apropiaţi, chiar fac rău cu satisfacţie deplină, considerând că asta e misiunea lor în societate.

Reiese, de asemenea, din textele semnate de Ion Cernat, un fapt cutremurător: politicienii noştri sunt de o înfiorătoare aroganţă, ştiind bine că, odată aleşi, fără programe, ci doar cu o găleată şi un pachet de chibrituri, îşi pot vedea nestingheriţi de învârteli, de obicei extrem de lucrative, care, dragă doamne, îi epuizează, de unde vine starea de somnolenţă când e vorba de condus ţara şi o de tot suspectă vioiciune când vine vremea de a călători prin alte ţări pentru a toca şi pe alte meridiane frunză la câini, sistemul având antecedente clare din cele mai glorioase: Când Ceauşescu o lua la picior prin lume, vizitând tribul Baluba, dar şi pe regina Angliei, umbla vorba că vedem lumea prin reprezentanţi şi se socotea ce zone mai avem de văzut. Ba, mai mult, s-a pus problema dacă în univers există viaţă superior organizată şi s-a ajuns la concluzia că nu există, fiindcă, dacă ar fi existat, Ceauşescu ar fi fost invitat să facă o vizită istorică. O fi fost şi domnul Băsescu cuprins de dorul de ducă, pentru că în ţară e prea strâmtorat, căutând spaţiul vital tocmai în Turckmenistan, prin inima munţilor Asiei, dar, neavând încă o dare de seamă despre rezultatul acestui voiaj, nu putem decât presupune că am câştigat noi cunoştinţe de geografie.

Personajul demis din funcţie prin vot ne-a lăsat cu ochii în soare, sprijinit fiind de intervenţia străinilor, o situaţie ce se perpetuează, autorul fiind cu gândul la pretenţia fostei conduceri a URSS de a dicta limitele politicii interne şi externe a Bucureştiului. Dincolo de plecarea capului în faţa katiuşei, există şi excepţii, una din ele fiind cea care se referă la prezenţa lui Ion Gheorghe Maurer la o reuniune a ONU. Dar iată şi cuvintele lui Ion Cernat: Târziu, în noapte, Maurer este sunat de ambasadorul sovietic, ca să-i amintească cum să voteze, ceea ce a pus jar pe foc şi l-a făcut pe Maurer să izbucnească: „Bă, eu sunt reprezentantul unui stat suveran şi independent, cum îţi permiţi să-mi ordoni ca unui mujic din colhoz?”.

Astăzi, în schimb, văzând că politicienii români, bravi urmaşi ai Romei, îşi văd de căpătuială, taica Tökés nu mai poate dormi, cu gândul la interesul majorităţii populaţiei şi că acesta ar rezulta din obţinerea autonomiei, provocându-l pe Ion Cernat să ne întrebe plin de revoltă: Aţi auzit mai mare gogomănie şi mistificare? Şi nu-i singura, căci acelaşi popă hrănit cu fantasmele hungarismului, lansează ideea trăsnită cu federalizarea României, vârful de lance al ideologiei secuio-maghiare de dizolvare a ţării, care-i ţine şi-i rabdă. Şi, dacă-i vorba de răbdat, după 1990 ne-am procopsit cu tot felul de vântură-lume de pe alte meleaguri, care, auzind cât de cinstiţi şi de vigilenţi sunt cei ce ne conduc, au înfiinţat o ciupercărie de societăţi, un mijloc eficace de a prospera la mare viteză, cu concursul total dezinteresat al ciocoilor autohtoni. Cu totul întâmplător, relatează Ion Cernat, am cunoscut un investitor arab (învăţase româneşte destul de bine), libanez, după cum spunea, care se lăuda cu cât de bine îi merg afacerile în prăduirea pădurilor din zona aceasta a noastră, cum îi joacă pe deget pe toţi cei care ar fi trebuit să apere pădurea, aurul verde, şi, din tot ce spunea, se desprindea ideea că România e de vânzare pe nimic, iar românii (muncitorii lui) nişte slugi fără pretenţii. Libanezul se mira de ce chilipir i-a căzut pe cap (…). Chilipir, ciubuc, bacşiş, şpagă…, irezistibila scălduşcă, atât de aromatizată, ce le prieşte celor cărora îi doare-n cot de ţară.

În final, atrag atenţia că în această carte e o continuă risipă de informaţii, mai ales din istorie, şi că peste paginile ei pluteşte o permanentă dragoste de patrie, patria fiind, pentru profesorul Ion Cernat, într-adevăr, poporul (minţit, sărăcit şi dus de nas), iar nu „tagma jefuitorilor”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: