„Poezia este porţia mea de hrană”

 Interviu cu poeta OLTEA LUNGOCI

Avem astăzi un interviu inedit, cu o persoană specială. A preferat să fugă de balastul concretului. A răspuns metaforic, lăsându-ne nouă dificila menire de a descifra sensurile.

oltea lungociEste o prezenţă discretă în viaţa culturală a aşezării. A semnat volumele de versuri „Nostalgii” şi „Strigăt şi tăcere”. În prezent, lucrează la volumul „Fiinţă-n Nefiinţă”. S-a născut la 8 septembrie 1946, la Siret. De acolo a plecat cu familia la Bulgăruş, judeţul Timiş. A urmat deportarea în Bărăgan, în Zagna – Vădeni, vreme de cinci ani. Îi preferă pe Eminescu, Păunescu, Arghezi, Bacovia şi Philippide. Copilăria i-a fost tumultuoasă din pricina deportării.

 „A scrie înseamnă pentru mine a destăinui şi altora o lume ce stă ascunsă în mine”

– Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră?

– Mai întâi să spun câteva lucruri despre mine. Primele cinci clase le-am făcut în Zagna, Siret şi Rădăuţi. Am intrat la Liceul „Hurmuzachi” şi am urmat cursurile Şcolii Postliceale Finanţe-Bănci din Iaşi. Am lucrat la Banca Rădăuţi, la Câmpulung şi la fostul Intercop. M-am pensionat de la ICSM Rădăuţi. Să ne întoarcem la întrebarea iniţială.

Poezia, pentru mine, e un refugiu, e un balsam, un gând ce trece prin cele mai lăuntrice fibre ale sufletului meu. Şi dintr-un suflet destul de zbuciumat într-o existenţă, doar el poate să releve subconştientul în complexitatea lui. Simţul e un lucru individual, care nu poate fi dat sau împrumutat şi atâta timp cât exist, simt şi gândesc, poezia e pentru mine ceea ce simt. E porţia mea de hrană, a timpului euforic în care mă împlinesc, e o desprindere de tot şi de toate, e o dăruire.

A scrie înseamnă pentru mine a destăinui şi altora o lume ce stă ascunsă în mine, o lume a mea ce o aduc pe lume, în care nu ţin cont de contradicţiile vieţii în care pot să cad, o lume ce sălăşluieşte-n mine, de ieri, de azi şi chiar de mâine.

Îmi dau seama că pe drumul spinos al poeziei nu am decât un rol periferic în lumea poetică. Când scriu, pentru mine nimic nu mai există, sunt singură în singurătatea mea, tăcerea şi neantul mă înconjoară, mă consolează. Mai ales în prezent, când îţi dai seama că viaţa n-are sens (sau poate are un sens predestinat) e o dilemă şi totu-i o utopie: „Mai caut un subterfugiu-n/ Subconştient pe brânci/ Şi-n şubrede iluzii/ Alerg iar printre stânci” (din poezia „Frământări”).

Faţă de alţi poeţi, în versurile mele predomină durerea şi tristeţea, probabil că acestea sunt un izvor mai puternic decât fericirea şi speranţa.

Cred eu că sentimentul căruia vrei să-i dai o formă, trebuie să pătrundă cu uşurinţă în sufletul cititorului, pentru că numai aşa versul poate dăinui în vreme, desigur, când totu-i relativ, nu ştii ce va urma.

Cred că fiecare dintre noi are un registru stilistic după gustul lui. În general, conturez mai puţin chipul, mai mult zbuciumul sufletesc pe care încerc să-l risipesc în mii de suflete, cu forţa expresivă pe care o caut în labirintul întortocheat al sufletului mut: „Şi într-o neputinţă/ Spre a îl modela/ Tot scrijelesc tiparul/ Spre a îl accepta/ Săpând zădărnicia/ Din germenul menit/ Într-o materie incertă/ Din vidul infinit” („Fiinţă-n Nefiinţă”).

 „Iubirea în poeziile mele niciodată nu e împlinită, începe cu un vis, un vis ce se destramă, se pierde în neant, o particulă infimă într-un context bizar, într-o artă a amăgirii”

– Ce stare este primordială atunci când scrieţi?

– Unele poezii, pe care le consider perle ale sufletului meu, izvorâte din lacrima încă neprelinsă a sufletului meu, fie ea din prea multă fericire, durere sau chiar amăgire mă înveşmântă: „Şi-ncerc să-nşel speranţa-n/ Dorinţa unui gând/ Când trupu-n suflet strigă/ Din visul fumegând” (din volumul „Fiinţă-n Nefiinţă”). Iubirea în poeziile mele niciodată nu e împlinită, începe cu un vis, un vis ce se destramă, se pierde în neant, o particulă infimă într-un context bizar, într-o artă a amăgirii, tronând un ideal, din germeni de culoare întinşi din huma lumii, într-o cumpănă a genunii. Dumnezeu mi-a dat să sfinţesc ţărâna îngenuncheată-n rugă, într-o formă a zămislirii, în tăinuirea firii într-o împlinire. E fetiţa mea, cu toată familia mea într-un întreg.

Pe altarul veşniciei e mama-n suflet şi în gând, mereu aproape: „Şi sunt aici, unde m-ai lăsat/ Şi sunt aici, unde nu sunt de fapt/ Şi dincolo de timpuri/ Cu o lacrimă şi-un gând/ Eu îţi sfinţesc icoana/ De-aici, de pe pământ/ Şi în prezenţă noi, trăim absenţa/ Însufleţind trăirea lor, în noi, de-atâtea ori” („Dor de părinţi”).

„Orbecăiesc în beznă, mai cad, mă ridic din nou, nu mai vreau să fiu eu, vreau să exist în alţii. Şi aşa, de fapt, noi, uneori, nu mai suntem în noi, trăim stările, de fapt, şi ale altora. De aceea de multe ori şi versul sângerează”

– Sunteţi mulţumită de ceea ce v-a oferit destinul?

– M-am născut se pare, după spusele mamei, când se îngâna ziua cu noaptea, într-o zodie a nodului gordian, al unui drum anevoios, de la deportare până astăzi şi merg până la capăt. Chiar dacă nu am ajuns ceea ce vroiam să fiu. Stratificată-n vreme, într-un context social sedimentat în mine, dintr-o piatră-n alta atingerile dor. Crescută şi educată sporadic, în vremuri anormale, plăsmuită din tensiunea vremurilor, care s-au stratificat în eul meu, nu sunt cum aş fi vrut, dar sunt ceea ce sunt. Fac parte dintr-o generaţie epuizată, ce mai păstrează în subconştientul meu trăiri ale mele şi ale altora. Încerc printr-o formă expresivă să le dau viaţă. Şi ca orice generaţie, lăsând la o parte vicisitudinile vieţii, probabil într-un destin predestinat, mă ancorez, mai mult sau mai puţin, pe cât posibil, la cerinţele actuale. Întotdeauna m-am considerat neterminată şi-ncerc prin trudă să mă completez. Orbecăiesc în beznă, mai cad, mă ridic din nou, nu mai vreau să fiu eu, vreau să exist în alţii şi aşa, de fapt, noi, uneori, nu mai suntem în noi, trăim stările, de fapt, şi ale altora. De aceea de multe ori şi versul sângerează. „Mă ancorez în noapte, mai bine o insomnie decât o noapte fadă, înalţ scheletul fantomatic al unui început de poezie şi cauza inversată-n efect cu mine o port, când intru în geneză-n amestecul amorf” („Strigăt şi tăcere”).

Consemnează MĂLINA ANIŢOAEI

Foto: NICOLAE HAUCĂ, Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: