Uraaaa!!! În sfârşit se vor şti clericii care au colaborat cu Unchiu´ Secu´…
Parcă văd cum secular-umaniştii îşi freacă mâinile de satisfacţie şi vioiciune la auzul ştirii-bombă detonată mass-mediatic de CNSAS, că în sfârşit vor fi deconspirate feţele bisericeşti ce au cochetat cu eternul Partid, cu singurul partid antedecembrist – cel comunist. Deja se aprind ruguri, se şlefuiesc stâlpi ai infamiei, se ascut coasele şi topoarele revoltei şi indignării, se jubilează ca la o izbândă mult aşteptată. De fapt, ştirea-bombă a explodat de mult, cam de la înlocuirea Cabinetului 1 cu energicii Cabinetului 2 (că doar nu voiaţi să-i zic Revoluţie), atunci când cele deja ştiute au ieşit la iveală prin mărturisire civică (securistic vorbind: autodenunţare) sau prin spovedanie (tot securistic vorbind: secretism mistico-legionar). Acum se poate simţi doar reculul întârziat al unei „curăţenii” bisericeşti, acum sub iniţiativa gospodărească a mâinilor tehnocrate ale unui guvern fumigenic angajat nu de matushka Moscova, ci de Pere Bruxelles.
Să nu creadă cineva că sunt părtinitor cu cei care s-au angajat (de voie, de nevoie sau de nevoie) la doi stăpâni, nici că vorbesc (în cuvinte scrise, ce-i drept) în numele lor ca un avocat al apărării că, deh, corb la corb nu-şi scoate ochii. E foarte uşor să etichetezi, să stigmatizezi şi să blamezi pe cineva, dar să disculpi sau să înţelegi este aproape imposibil, căci singurul pumnal care ucide şi rămâne în trupul celui ucis este cuvântul omului, pe când singurul care dă viaţă este Cuvântul lui Dumnezeu – Logosul întrupat, Hristos, precum zice Scriptura: „că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit” (Iacov, 3,2).
Nu ascund sub rantie pe cei care au dus-o bine astfel pe timpul lui Tătucu´, nici nu am intenţia să denigrez pe careva, dar bunacuviinţă şi obiectivismul impun să se facă o distincţie între informare politică, poliţie politică şi colaborare politică. Tustrele sunt de nedorit, dar trebuie privit fiecare caz de „vinovat” în parte, ţinându-se seama de situaţiile din momentul angajamentului, premise, conştiinţă, interes, excepţii, influenţă, necesitate şi posibilităţi. Nu toţi clericii (ca de altfel nici toţi mirenii) sunt „pregătiţi” pentru mucenicie, sau pentru pierderea agoniselii, sau pentru despărţire (de multe ori definitivă) de familie; nu toţi sunt stâncă, mai sunt şi trestii ce se-ndoaie sub bătaia crivăţului vremurilor, mai sunt şi vreascuri ce devin straşnice cozi de topor, dar au fost şi mai sunt şi brazi care se frâng, dar nu se-ndoaie (vorba lui Ion Gavrilă-Ogoranu).
Pentru mine, care sunt din tagmă (dar sunt prea tânăr ca să fiu bănuit de complicitate cu Securitatea, ci doar pot fi acuzat de şoim-patriotism şi pionerism), ar fi uşor să dau nume, chiar să demonstrez unele afirmaţii şi acuzaţii, să-mi atribui fără rost funcţia de hipoclorit de sodiu ce curăţă şi dezinfectează imaginea imaculată a Bisericii.
Sunt unii care, într-adevăr, au făcut poliţie politică, denunţând, acuzând şi năpăstuind pe alţi clerici (de pildă, fostul mitropolit al Banatului, dar… de mortuis nil nisi bene); sunt unii care, pentru a-şi continua studiile sau pentru a călători „în afară” au dat cu subsemnatul pe note informative; sunt alţii care au colaborat cu 02:15 din interes sau invidie faţă de alţii, de frică sau fiind şantajabili (aici s-ar înscrie cei mai mulţi vizaţi, printre care şi popa Constantin Burducea, care „era când cu steaua, când cu crucea”); sunt alţii care din convingere (ideologică? politică? religioasă?) au fost satrapi, ceasovoi, călăi şi caralii, adevăraţi homo homini lupus, care au depăşit cum mult pe unii ţapi ispăşitori ca Ţurcanu, Bogdanovici ş.a. Câţiva dintre ei s-au îmbrăcat cu sac şi şi-au turnat cenuşa pocăinţei în cap, precum cei de demult, iar după „revenirea în fire” sunt adevărate pilde de pocanie după chipul psalmistului David (este impresionant cazul monahului Teodor de la Petru-Vodă, care a căutat pe fiecare dintre victimele sale care mai sunt în viaţă, pentru a le cere iertare din „calitate” de fost opresant). Unii dintre ei au lăsat colbul tăcerii şi al uitării pentru a se depune peste fapte, vorbe, oameni, căderi şi compromisuri, ghidându-se probabil după principiul „ce-a fost a fost…”.
Înainte de judecata lui Dumnezeu se desfăşoară judecata partinică, subiectivă, de multe ori exagerată a oamenilor, după vorba cuiva: „vreau să fiu judecat de Dumnezeu, că Dumnezeu judecă mai cu milă…”. Oamenii sunt însetaţi de senzaţional, de sânge şi breaking news, vor condamnări spectaculoase, arderi pe rug, ghilotinări „fără giudeţ”. Faptele oamenilor le vom descoperi, se vor afla şi se vor discuta, dar pocăinţa unora, lacrimile şi frângerea inimilor nu se vor descoperi decât tainic, la spovedanie, în şoapta părerii de rău ascultată cu paternitate de Dumnezeu.
Această vânătoare de vrăjitoare poate va aduce un suflu revigorant în viaţa Bisericii, dar cu siguranţă nu va fi o „deparazitare” cum se vrea, nici o inchiziţionare a prezentului pe baza trecutului, căci înaintea lui Dumnezeu este mai plăcut un păcătos smerit decât un drept mândru. Această lustraţie instituţională nu va (cu)tremura Biserica, după cum vor nihiliştii şi agnosticii ridicoli, căci în Partidul Dulamelor negre (după cum suntem batjocoriţi) verbul „a ierta” este (încă) un laitmotiv în detrimentul „political correctness”, adeverit şi mărturisit chiar prin rugăciunea domnească Tatăl nostru.
Da, poate că băieţii cu ochi albaştri rătăciţi şi strecuraţi prin acceptabilitatea maternală eclesială în turma lui Hristos ar merita un şut în fundamentarea adevărului, poate că ar trebui trecuţi în rezervă cu joc de glezne, dar avertizez că mai periculoşi decât foştii sunt actualii, iar adepţii SRI-smului sunt mult mai perfizi şi cu un albastru mai intens în ochi, aproape de turbare duhovnicească, faţă de ceilalţi.
Dar – lăsându-i în plata Domnului pe aceşti nevolnici – întreb şi eu: ce să facem cu cei care s-au împotrivit sistemului opresiv, care au mărturisit şi murit pentru Biserică şi Hristos, care au fost demni, verticali şi „plini de Duhul Sfânt” (cf Fapte. 6, 3) în faţa Hydrei roşii? Ce putem face pentru a lor ardere-de-tot aidoma rugului lui Moise – jertfă bineplăcută Domnului? Să le ridicăm statui, să le pictăm icoane? De ce nu? Dar măcar să-i cinstim, să le respectăm memoria… nu să-i întemniţăm încă o dată prin nepăsare între gratiile legilor cu poleială ocultă (Legea 417/22.07.2015).
Irozilor, iudelor şi simoniacilor ce vor să şubrezească intra şi extra muros Biserica le reamintesc că oricât ne-am strădui (indirect noi şi direct ei) nici „porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18), şi că mai grav decât să concubinezi cu Securitatea este să fraternizezi cu „stăpânitorul lumii acesteia” (In. 12, 31) prin nepocăinţă!
Pr. GABRIEL CIOFU
Comentarii