Noaptea cea mai lungă cu Eugen Dimitriu

IF

IF

În noaptea cea mai lungă a anului 2015, pe 22 decembrie, la Muzeul Bucovinei, conform tradiţiei încetăţenite de mai bine de un deceniu, a fost premiată o personalitate deosebită, care a adus nenumărate servicii instituţiei, dar şi Sucevei şi Bucovinei, culturii româneşti în ansamblu. De această dată, a fost omagiat Domnul Eugen Dimitriu, decanul de vârstă al scriitorilor bucovineni, membru al Uniunii Scriitorilor din România, autor al unor importante volume dedicate Bucovinei şi Fălticenilor. Manifestarea a avut loc la Muzeul de Ştiinţele Naturii, pentru al doilea an consecutiv. Aşa cum a ţinut să precizeze directorul muzeului, dr. Constantin-Emil Ursu, prima ediţie a ciclului de manifestări „Noaptea cea mai lungă” a avut loc în anul 2003, cea dintâi personalitate premiată atunci fiind regretatul scriitor Onu Cazan. Domnia Sa i-a înmânat Domnului Eugen Dimitriu un premiu şi Diploma de Excelenţă pentru întreaga activitate desfăşurată în slujba culturii.

Laudatio a fost rostită de dr. Alexandru-Ovidiu Vintilă, doctor în ştiinţe istorice. În cuvântul său, dl Vintilă a surprins cele mai importante calităţi morale ale dlui Dimitriu: „De o discreţie şi o distincţie aparte, Eugen Dimitriu este un model pentru noi toţi, un reper intelectual şi, nu în cele din urmă, moral, un trăitor întru spirit fără rest, de o vitalitate excepţională. O viaţă întreagă a fost preocupat să reconstruiască spiritul unei lumi, astăzi pe cale de dispariţie. Aşa a ajuns să contribuie decisiv la întemeierea Galeriei Oamenilor de Seamă din Fălticeni, să sistematizeze arhive întregi, să realizeze veritabile genealogii ale unor familii prestigioase”.

În faţa celor câţiva prieteni apropiaţi care erau prezenţi în sală, aflat la venerabila vârstă de 92 de ani, Domnul Eugen Dimitriu a mulţumit organizatorilor pentru onoarea ce i s-a făcut: „Instituţia care a săvârşit un gest deosebit de frumos şi neaşteptat pentru mine, este o instituţie în care am lucrat 15 ani buni şi din care am rămas cu o serie de amintiri ce nu se pot uita. Sunt convins că ceea ce s-a făcut în epocă se citează, se aminteşte cu orice ocazie, tot aşa cum se va vorbi despre activităţile din zilele noastre”.

Cea mai lungă noapte a anului, chiar dacă pe fereastră nu se zărea niciun fulg de nea, iar în sobă nu trosnea nicio bucăţică de lemn, trebuia cinstită aşa cum se cuvine, cu poveşti din vremuri demult apuse, cu duducuţe şi ofiţeri, cu copii năzdrăvani şi cărturari de seamă. În aşteptarea momentului muzical al serii, susţinut de Asociaţia Culturală „Friedrich Schwartz”, Domnul Eugen Dimitriu, ca un veritabil bunic, a încântat asistenţa cu câteva „poveşti” despre oamenii de altădată:

“Aş spune două-trei cuvinte (a început Domnia Sa), despre Nicu Gane. În 1896 s-a inaugurat noua primărie din Fălticeni, clădirea fiind concepută de un arhitect austriac care a pus la punct şi clădirea gimnaziului din Fălticeni, azi Liceul «Nicu Gane». Tot spaţiul din jurul primăriei de azi a aparţinut în epocă, a doua jumătate a sec. al XIX-lea, familiei Lazu, o familie de boieri, cu o stăpână tânără, frumoasă. Aceasta locuia alături de casa familiei Gane, o clădire ridicată la 1843. Cele două familii se vizitau des, organizau petreceri. Doamna Lazu îl săruta, îl mângâia pe frunte pe micul Nicolae, şi se juca cu el ori de câte ori îl vedea. Tatăl lui Nicu Gane, postelnicul, era mai mult plecat. De grija casei se ocupau feciorul şi alte slugi din gospodărie. Se nimereşte ca, într-o seară, după ce la amiază dna Lazu nu l-a găsit pe dl Gane, micul Nicu se adresează tatălui său care stătea la cantora lui (cum spun ruşii, adică la birou): «Tată, cumpără-mi şi mie o Lăzoaie». Tatăl său a rămas înmărmurit, n-a răspuns, nedându-şi seama că fiul de 5 ani i-a şters nasul cum nimeni nu-şi poate închipui. Postelnicul Matei Gane era divorţat, iar copilul simţea lipsa mamei.

Nicu Gane a urmat cursurile Şcolii Domneşti de lângă autogara din Fălticeni, unde institutor era Neofit Scriban din Burdujeni. Acesta se înţelegea bine cu copiii şi colegii. Asta până într-o zi, când a observat că-i lipseşte abecedarul. Fără el era mort. Nimeni din clasă nu ştia unde e. Învăţătorul îl întreabă şi pe copilul Nicu Gane. El ştia să tacă. Interesant este că, la vârsta lui de 5 ani, ştia să tacă. Până când, institutorului îi vine în minte să-i promită o «şocolată», dacă-i spune unde e abecedarul. Când a auzit de şocolată, Nicu Gane s-a dus direct la sobă, a deschis portiţa şi a scos de acolo abecedarul. Nu a păţit nimic, pentru că nu te puteai pune cu marele postelnic Matei Gane.

Dar să-l lăsăm pentru moment întâlnirea cu familia Gane şi să vorbim despre o personalitate marcantă din Bucureşti, care era la curent cu apariţia revistei «Şezătoarea», care a apărut între 1892 şi 1929, deci 37 de ani, la Fălticeni, sub îndrumarea lui Artur Gorovei. Oaspetele a venit într-o zi de vară la familia Gorovei pentru a vedea colecţia revistei. Ambii s-au aşezat la o masă care s-a umplut repede de cărţi şi reviste. Deodată se deschide uşa şi vine un copil de 5-6 ani, murluit cu unt pe la gură şi zice: «Tati (nu tată, aşa era moda!), am mâncat tăt!» El primise de la slugi o felie mare de pâine cu unt şi-o terminat-o. Artur Gorovei, jenat de acest «tăt», cam de la ţară, se repede la copil şi-i zice: «Tot, nu tăt». El, săracul, s-a cam spăriet. De la masa din colţ se ridică oaspetele şi vine spre copil, îl mângâie pe cap şi-i spune: «Tăt, puişor, tăt!» Cine era oaspetele? Era Barbu Ştefănescu Delavrancea care era îndrăgostit de zestrea folclorică din zona Fălticenilor, din zona Broştenilor şi de pe valea Bistriţei, venit special la Fălticeni ca să stea de vorbă cu folcloristul Artur Gorovei.

De asemenea, poate aţi dori să ştiţi ce e cu moşneagul, destul de toflogos îmbrăcat, de la Stupca, care în timpul verii, înainte de 1989, lua oile nepoţilor şi mergea cu ele pe «zoană», cum se spune, iar seara venea acasă, le preda, iar el se aşeza sus, în cămăruţa lui, şi până la 12 noaptea citea din filosofii greci şi din scriitorii latini. La o asemenea plimbare cu oile, s-a apropiat de el o funcţionară de la căminul cultural, care l-a întrebat: «Moşule, ştii carte?» «Nu ştiu, domnişoară.» «Atunci trebuie să vii la căminul cultural, unde avem abecedare, să te învăţ să citeşti. Toată lumea trebuie să ştie să citească». Până la urmă, ciobanul i-a spus adevărul: «Măi copilă, eu am multă carte la bază. Eu sunt profesor universitar». Ciobanul era profesorul pensionar Alexandru Bocăneţ, absolvent de filosofie al Universităţii din Cernăuţi, cu doctorat summa cum laude la Cernăuţi, fost primar al Cernăuţilor, autor de volume de istorie, fondator al revistei «Codrul Cosminului», continuată astăzi de Facultatea de Istorie a Universităţii sucevene. El a predat cursuri şi la gimnaziul din Fălticeni timp de trei ani, între 1918 şi 1921, unde a stat în gazdă la o doamna de pe str. Ion Dragoslav, care era mătuşa lui Vasile Ciurea.

Ştiaţi că Fălticenilor li se spunea şi mica Vienă, pentru că acolo au fost nişte dirijori de mare forţă? Unul dintre ei a fost Oscar Pursch, care a făcut studii la Viena, comandantul companiei militare de la regimentul 16 Dorobanţi din Fălticeni, tatăl poetei Doina Bucur şi ea cu studii muzicale. După mutarea la Galaţi a lui Oscar Pursch locul său a fost preluat de Dimitrie Buiuc de la Bucureşti, un compozitor de valsuri.

La primăria din Fălticeni se ţineau baluri de o mare frumuseţe. La baluri veneau duducuţele însoţite de părinţi sau de fraţii mai mari, iar acasă nu se întorceau puţin ameţite, dimineaţa pe la 5, cum se mai întâmplă astăzi. Acolo dansau cu tineri ofiţeri, în acest fel aranjându-se şi căsătoriile. Două surori ale lui Eugen Lovinescu, Corina şi Virginia, rămăseseră necăsătorite. Părinţii s-au sfătuit şi au decis să le trimită la bal, la primărie, însoţite de fratele lor, Eugen Lovinescu. (Lumea ştia cât de retras era Eugen Lovinescu şi când am scris despre prezenţa lui la primărie, la baluri, am fost atacat. Dar amănuntele acestea le cunosc de la o nepoată de soră, dna Adina Ghiţescu.) Nu a trecut mai mult de o lună şi se găsesc doi oameni de afaceri din Bucureşti, unul cu o cofetărie de zile mari, ambii prieteni, care le-au cerut pe amândouă de soţii. Căsătoriile au avut loc în Biserica Adormirea Maicii Domnului din Fălticeni. Ţăranii din Rădăşeni au venit când au avut loc căsătoriile şi s-au aşezat pe ambele trotuare ale drumului dintre biserică şi casa Lovineştilor. A fost o scenă emoţionantă, unică în Fălticeni.

Casa de pe str. Sucevei era vestită. Fusese cumpărată de la Anastasia Greceanu, fiica lui Alecu Balş, cu moşie şi în zona Broştenilor. Dna Anastasia Greceanu dădea serate în casa respectivă. La una dintre aceste serate s-a nimerit şi Vasile Alecsandri, care se îndrăgostise de Maria Cantacuzino de la Horodniceni, dar cucoana, de neam nobil, nu se prea uita la el. La serată, Alecsandri venise însoţit de actorul Matei Millo. Poetul o cere în căsătorie pe una din fetele gazdei. Gazda s-a uitat la Alecsandri cu răceală şi-i spune: «Eu nu dau fata pe un comediant». Comediantul a transformat-o pe respectiva doamnă în Coana Chiriţa. Băiatul ei, Jorj, care a existat într-adevăr, a devenit Guluţă. Întâmplarea aceasta o cunosc de la Vasile Lovinescu, fratele lui Horia Lovinescu.

Anastasia Greceanu a cumpărat din Viena, în 1883, ceasul de la turnul Bisericii Adormirea de la Fălticeni. Ea a mai făcut o biserică în Lămăşeni, şi l-a adus dascăl pe Oşlobanu de la Tg Neamţ.

Unul din dascălii de la şcoala de catiheţi de pe Uliţa Rădăşenilor, a fost catihetul Vasile Grigorescu, ai cărui părinţi erau din Bucovina, stabiliţi la Petia, la 7 km de Fălticeni, au făcut biserica şi şcoala din sat. Vasile a învăţat la Socola, la Iaşi. A fost profesor la gimnaziul din Fălticeni, la şcoala de catiheţi. A fost şi preot. A făcut şi casa parohială din curtea Bisericii Adormirea, care este şi acum. Catihetul, când mergea pe stradă cu anteriul lui mare, se ţineau copiii de la gimnaziu după el să-i sărute mâna. El băga mâna adânc în buzunar şi scotea bănuţi pe care-i dăruia. Dar au prins gustul şi elevii mai mari să-i sărute mâna, că le dădea şi lor, bani mai mulţi, ei asigurându-şi astfel banii pentru ţigări pe ziua respectivă. Catihetul era socotit om cam fără şcoală de către Mihail Sadoveanu şi Artur Gorovei. Dar Aurel George Stino, profesorul de franceză de la Liceul «Nicu Gane», avea cu totul alte păreri. El a fost apropiat de catihet, care era foarte bătrân. Când îl întreba cineva când s-a născut catihetul, Stino spunea în glumă: «Cam pe vremea lui Petru Rareş». Când au apărut în revista «Păstorul Tutovei» de la Bârlad amintirile lui Vasile Grigorescu, atunci Mihail Sadoveanu şi Artur Gorovei şi-au schimbat părerea despre «nepregătitul» catihet. Când a murit catihetul l-au înmormântat la Petia, alături de părinţi. Casa veche unde locuise pe Uliţa Rădăşenilor a rămas unui nepot care era profesor de muzică la gimnaziul din Fălticeni, dirijor, compozitor. La 7 ani după moartea catihetului, l-au scos din mormânt şi au găsit ţărână, aşa cum e lăsat de la Dumnezeu, în afară de mâna dreaptă, care era neatinsă, iar crucea de lemn din mâna sa era neputrezită spun nepoţii catihetului. Era mâna în care a ţinut acea cruce de lemn cu care a binecuvântat zeci de ani pe toţi creştinii de la Biserica Adormirea şi de pe la alte biserici unde a slujit”.

Multe poveşti mai poartă Domnul Dimitriu în trăistuţa care îl însoţeşte atunci când iese din casă şi multe am mai fi ascultat şi noi, cei puţini aleşi să fim la ceas de seară în Muzeul de Ştiinţele Naturii al Sucevei! Dar timpul fuge şi seara trebuia să continue conform programului organizatorilor. De aceea am plecat şi noi spre casă, amintindu-ne spusele lui Alexandru Ovidiu Vintilă despre cărturarul plin de har: „Un roman fluviu a fost şi viaţa sa, una plină de încercări. A suferit enorm, însă niciodată nu şi-a pierdut întru totul nădejdea. A fost întotdeauna în suflet cu Dumnezeu şi patria sa, probând existenţial ce înseamnă să fii om în sensul cel mai exact”. (A consemnat pentru neuitare, Alis Niculică)

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI