Motto: „A l’oeuvre on connaît l’artisan”
(fr. „Pe autor îl cunoşti după operă”)
Mi-a fost dat să văd şi să aud o lecţie de patriotism (cuvânt demonetizat care pentru o bună parte dintre români nu mai are nicio valoare) ţinută de un sârb, venit la noi de vreo douăzeci de ani, antrenor de baschet, unul Dragan Petricevic sau Petrovici, care n-a vrut să asculte imnul secuiesc, propus de organizatorii competiţiei sportive din Târgu Secuiesc, pe motivul întemeiat că, la întrecerile sportive, se intonează imnul Ţării, al României, şi nicidecum un imn al unei comunităţi etnice care a primit destule hatâruri şi privilegii şi care profită de toleranţa românilor. Antrenorul sârb nu are de unde să ştie că intonarea imnului secuiesc este doar un aspect din lupta secuio-maghiarilor împotriva statului român, acţiunea lor de destabilizare a statului fiind susţinută de UDMR, care nu-i partid politic, dar este în parlamentul României, şi de statul maghiar, prin partidul Fidesz şi prin premierul Orban. La acest sprijin material se adaugă mai multe organizaţii iredentiste, şovine, antiromâneşti, între care cea a celor 64 de comitate, despre care românii nu au habar. Românilor care nu au ţară, au numai UE, şi celor pe care nu-i interesează ce se va întâmpla cu ţara lor, numiţi de mine trădători din ignoranţă, ăştia care ţin mai mult la orice club şi la tabletă decât la unitatea naţională, le voi spune că Mişcarea de tineret a celor 64 de comitate este o organizaţie care urmăreşte restabilirea Ungariei Mari, care stăpânea, până la 1918, teritorii româneşti (Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat), sârbeşti şi slovace, în care ungurii erau minoritari, dar stăpâni. Aflaţi că membrii acestei organizaţii, care cred că ungurii sunt produsul de lux al creaţiei, au descoperit în munţii României, la graniţa veche dintre ţara noastră şi Imperiul austro-ungar, vechile borne de graniţă pe care le-au vopsit în culorile steagului unguresc. Faţă de provocările antiromâneşti, repetate, ale secuio-maghiarilor, despre care s-a scris şi în presa românească, fără să se ia nicio măsură restrictivă, puţini dintre români au văzut pericolul reprezentat de cererile insolente ale udemeriştilor şi ale fruntaşilor secuilor şi maghiarilor. În primul rând, ei nu vor să recunoască o realitate istorică, înscrisă în tratate: Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, consfinţită prin Tratatul de pace cu Ungaria, din 4 iunie 1920. Ei, ungurii şi secuio-maghiarii, s-au crezut superiori, buni să-i stăpânească pe românii opincari, cărora ei le spuneau olahok. De această superioritate fudulă, prostească, este dominat şi manualul de istorie al secuilor şi, la momentul potrivit, am scris despre stupizeniile conţinute în acest manual.
Să ne fie foarte clar: secuii sunt unguri prin limbă, cât despre obiceiurile lor, despre etnografie şi folclor, acestea toate au influenţe sau sunt de-a dreptul copiate de la români. Nu aparţin celor şapte triburi maghiare venite din Panonia în 896; reprezintă un conglomerat etnic venit cu ungurii sau găsit de unguri în nord-estul Ungariei de astăzi. Ca purtători de arme, nu s-au distins în mod deosebit în războaiele purtate de Ungaria medievală, erau puşi să lupte în faţă şi de multe ori au fugit de pe câmpul de luptă.
După evenimentele din 1989, pretenţiile ungurilor şi ale secuilor au crescut mereu, bucurându-se de toate drepturile şi libertăţile înscrise în constituţie: folosirea limbii materne în şcoli, administraţie, justiţie, teatre şi presă (au vrut separarea de elevii români şi au obţinut-o!); au steag, imn şi pretind că au un Ţinut Secuiesc care trebuie să fie separat de România. Este bine să observăm că nu e vorba de Ţinut Secuiesc, ci de ţinuturi secuizate, ei fiind aduşi de stăpânirea maghiară, în Carpaţii Orientali, să apere graniţa, în secolul al XIII-lea, împărţind locul cu românii. În afara celor care îndeplineau anumite funcţii, care erau bogaţi, marea masă a secuimii au format-o şi o formează cei săraci. Singura perioadă din istoria lor când au putut să-şi valorifice produsele meşteşugăreşti a fost după Unirea Transilvaniei cu România. Acum, principala bogăţiei a zonei, lemnul pădurilor şi apele minerale, merg prioritar către Ungaria, dar oamenii de rând sunt învăţaţi să-i vadă pe rumâni ca duşmani, ca fiind cei care se opun ca ei să prospere.
Lipsa de reacţie a organului statului nostru în faţa pretenţiilor secuio-maghiarilor a fost ca un îndemn de a cere şi mai mult, de a se plânge organismelor UE. Acum vor autonomie, vor ca limba maghiară să fie recunoscută ca a doua limbă oficială, iar românii din HarMuCov să înveţe ungureşte şi, dacă se poate, să le fie slugi preaplecate. Aşa s-a ajuns ca de Ziua Naţională, de 1 Decembrie 2015, să fie plănuit un atentat terorist, îndreptat împotriva demonstraţiei româneşti. Pentru prima dată, organele abilitate au reacţionat: teroristul secui, membru al organizaţiei de tineret 64 de comitate, a fost arestat, la Târgu Secuiesc. Se prea poate ca acum, când scriu, Beke Istvan să fie liber, dar ceva s-a produs: faptele antinaţionale, teroriste, antiromâneşti pot şi trebuie să fie pedepsite. Este de prisos să spunem că teroristul Beke Istvan, ca şi preşedintele Asociaţiei 64 de comitate, Zoltán Szocs, sunt cei mai cuminţi, drepţi, cinstiţi, liniştiţi dintre secuio-maghiari. Cel puţin aşa sunt prezentaţi de cei care vor să ascundă faptul că sunt nişte terorişti: manifestaţiile de solidaritate cu teroriştii. Manifestaţiile de apărare arată cu claritate că antiromânismul nu-i practicat de indivizi izolaţi, ci de marea masă ungurească care acţionează deliberat împotriva României şi românilor.
Comentarii