Anul politic 2015 a scos în evidenţă disproporţia evidentă între o stângă întărită şi o dreaptă anemică, deşi sondajele indicau mereu o creştere a PNL în preferinţele electoratului. Să fie numai din pricină că stânga şi-a păstrat compactă majoritatea parlamentară după demisia guvernului Ponta ori fiindcă liberalii sunt incapabili să-şi impună proiectele, să-şi modernizeze structurile şi să-şi radicalizeze discursul?
Dacă privim în jurul graniţelor, observăm că dreapta conservatoare aflată la putere în Ungaria are destule necazuri, mai ales după declaraţia riscantă a premierului Viktor Orban referitoare la „democraţia neliberală”, la reintroducerea pedepsei cu moartea şi la înfiinţarea „taberelor de muncă” pentru infractori. Este adevărat că nemulţumirile vin mai cu seamă nu de la populismul înfiorător şi de la propriii cetăţeni, cum ne-am aştepta, ci din direcţia partenerilor europeni.
În Polonia, Jaraslow Kaczynski (admirator al lui Viktor Orban, n.a.), cu partidul său, Lege şi Justiţie, a obţinut în mai preşedinţia pentru Andrzej Duda şi, în octombrie trecut, majoritatea parlamentară absolută, iar mesajul conservator s-a întărit. Acum au de depăşit handicapul schimbării unui articol de lege referitor la alegerea membrilor Curţii Constituţionale, unde liberalii pierzători ai alegerilor şi-au dorit unanimitate. În plus, noul executiv, conservator, condus de Beata Szydlo, şi-a propus să crească impozitele la bănci şi hipermaketuri străine, dar şi un control mai riguros asupra economiei şi a capitalului.
Despre intenţia de a schimba printr-o lege situaţia presei, controlată în cea mai mare parte de capitalul german, n-aş vrea să intru în detalii, în schimb m-a impresionat mesajul puternic adresat polonezilor de a se întoarce cu faţa către tradiţii, înghiţite de globalizare, şi către cultură, mai ales creştină, catolică, în suferinţă după mutarea la cele sfinte a papei Ioan-Paul al II-lea şi după valul de islamism.
Veţi spune că multe din proiectele dreptei poloneze aparţin ideologiilor conservatoare şi de aceea PNL rămâne în aşteptare, numai că anul electoral 2016 nu va fi unul tipic: de frica DNA, găleţile, peturile de ulei şi pungile de zahăr vor dispărea, sponsorizările vor fi controlate la sânge, promisiunile electorale sper că vor fi mai realiste şi reţinute, iar diaspora va avea nevoie de motivare serioasă pentru a participa la alegerile parlamentare cu o lege restrictivă.
Contextul politic românesc e unul cu totul insolit: compromise în cei 26 ani de libertate şi abuzuri de toate culorile, partidelor le e frică să mai vină în faţa cetăţenilor după tragedia de la Colectiv, lăsând spaţiul public la dispoziţia lui Traian Băsescu, prezent pe toate canalele. Înţelegem zbaterea domniei sale: vrea cu orice preţ să fie liderul dreptei, numai că PNL, actualmente cel mai mare partid pe acest culoar, nu i se va alătura niciodată (cf. Alina Gorghiu).
Ceea ce îngrijorează la dreapta noastră este că nu-şi revendică liderul de facto, Klaus Iohannis, şi nici nu-şi upgradează discursul electoral. Privind recrudescenţa măsurilor de dreapta în UE, Anglia, SUA, Australia… şi mai aproape de noi în Ungaria şi Polonia, ne putem întreba de ce nu ies şi liberalii la atac. Ar avea motive, slavă Domnului: încasările la bugetul statului au crescut, dar sunt departe de media europeană, cu pomenile electorale ale Legislativului dominat de stânga, tot mai multe, îmi vine să mă gândesc la situaţia Greciei. Şi apoi tradiţiile, inclusiv cele politice, au fost uitate de când hăul, biserica strămoşească e atacată din toate direcţiile şi singura voce a întâistătătorului nu face faţă, extremisme şi de stânga şi de dreapta îşi ascut săbiile, ca şi altădată în anii electorali.
Justiţia este atacată şi ea din Parlament de preşedintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, de Şerban Nicolae, tocmai din Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii, cărora li se asociază o mulţime de senatori dornici să-şi salveze colegii când DNA le cere ridicarea imunităţii. Plus mediile aferente.
Or o formaţiune de dreapta ocroteşte tradiţiile, cultura, biserica şi justiţia.
Comentarii