Când cineva se apucă să îşi scrie memoriile o poate face din două motive – fie consideră că faptele vieţii sale sunt atât de interesante încât devin exemplare, dacă nu chiar canonice, pentru cei care iau cunoştinţă de ele, fie aceste amintiri sunt atât de apăsătoare, de traumatizante pentru sufletul mărturisitorului, încât simte nevoia acestei supreme eliberări care se numeşte scris.
Literatura memorialistică este şi nu este un act de creaţie. Ea recompune, cu subiectivismul inerent, o personalitate din fragmente de aducere-aminte sau consemnări zilnice, în cazul diaristicii. Însă un om nu este doar ceea ce ştie el despre sine, viziunea celorlalţi asupra lui îi întregeşte personalitatea. În cazul unei cărţi de memorii, cititorii vor avea sarcina de a descoperi omul din spatele cuvintelor. Dincolo de mărturisirea de sine, un cititor avizat va descifra firea şi cultura scriitorului din vorbele, din faptele şi din preocupările acestuia.
Dintre toate discursurile literare, cu siguranţă cel autobiografic este cel mai autentic, izvorul de inspiraţie fiind însuşi sinele şi relaţia acestuia cu realitatea exterioară.
Cartea Purgatoriul unui proscris a doctorului Sorin Constantin Cotlarciuc, care urmează unui alt volum autobiografic, Meandrele destinului, apărut cu un an mai devreme şi care, se pare, va fi urmată de o continuare, este un exemplu tipic al genului.
Parcursul autobiografic din acest volum, urmând Infernul-ului copilăriei furate, se intitulează Purgatoriul unui proscris, autorul urmărind tiparul dantesc şi va continua, în mod previzibil, cu o experienţă paradisiacă pe care sperăm că tocmai o trăieşte şi nu va întârzia să o consemneze. Întâlnim în acest volum avatarurile unui tânăr preocupat de cariera profesională, purtat de meandrele destinului său, încercând şi izbutind să răzbată prin hăţişurile unei societăţi ostile afirmării valorice a individului, „o tinereţe de poveste”, aşa cum singur o defineşte, dedicată împlinirii ca medic profesionist, ca familist, dar mai presus de toate ca om. Căci, pe lângă cariera profesională, construită cu migală şi obstinaţie, Sorin Cotlarciuc este obsedat de cariera sufletului. El cultivă şi creşte în sine dragostea de semeni, preţuirea pentru valorile umanului şi, nu în ultimul rând, cultul pentru frumos. Drama personală vine din conflictul dintre firea sa onestă şi rânduielile unui sistem corupt, aflat în derivă. Norocul nu prea l-a ajutat pe Sorin Coltariuc dintru început, însă mai apoi roata s-a întors în favoarea sa. Darurile cu care a venit pe lume, valorile pe care le-a primit prin educaţia de acasă, toate erau în contra unei lumi vrăjmaşe omului deştept şi curat la suflet. Şi chiar dacă ajutorul nu i-a lipsit, el însuşi având „neamuri la Ierusalim”, acelaşi noroc i-a jucat deseori feste, obligându-l să se construiască şi reconstruiască pe sine, asemeni unui Meşter Manole, împlinirea sa nefiind rodul providenţei, ci al unei voinţe acerbe şi al unei munci perseverente.
Dezarmează sinceritatea cu care acesta îşi recunoaşte limitele şi îşi proclamă valoarea. Treptele maturizării sunt alternanţe de bucurii şi dezamăgiri, de eforturi intense şi de mici interludii deconectante, de fapte exemplare şi întâmplări demne de gazeta de perete. Ca un fir roşu parcurge această odisee o conştiinţă înaltă, o mare grijă pentru rafinarea sinelui, nu din orgolii personale, ci din dragoste pentru semenii în slujba cărora s-a pus prin alegerea nobilei sale profesii. Şi Sorin Coltarciuc ştie, aşa cum ştim şi noi, că un Cehov, un Schiller, un Vasile Voiculescu şi alţi medici scriitori au fost oameni de o mare spiritualitate şi cultură şi, implicându-se în viaţa socială şi culturală a cetăţii, aduce un dublu tribut societăţii. Impresionant este că, deşi cucerit de marele oraş, cu viaţa lui trepidantă, cu toate oportunităţile de afirmare şi de cultivare a spiritului, autorul nu îşi uită matricea. Legăturile de sânge, ca şi relaţiile de prietenie, ca şi dragostea faţă de locul natal sunt resorturile sale interioare prin care se defineşte şi se împlineşte.
Ca om care sfinţeşte locul, Coltarciuc face ca pe unde a trecut să fie mai bine, el însuşi făcând mari strădanii să fie la înălţimea misiei sale.
Dincolo de mărturisirea de sine, cartea lui defineşte o epocă şi o lume, cu bune şi cu rele, aşa cum a fost. El ştie să se plieze pe nevoile acestei lumi şi, deşi dezamăgit, de multe ori dezgustat de unii trăitori ai acesteia, îi iese în întâmpinare, trăieşte cu entuziasm şi afecţiune prefacerile ei. Tânărul care a cunoscut din plin nedreptatea se înclină cu respect în faţa schimbării la faţă a societăţii, atunci când, în calitate de părinte, asistă la afirmarea fără oprelişti a valorii copiilor săi. Nu că lumea ar fi mai bună sau mai dreaptă astăzi, dar e altfel. Aceste schimbări îndreptăţesc poate titlul cărţii în care se autointitulează proscris. Căci, deşi ascensiunea nu i-a fost uşoară, Sorin Cotlarciuc nu a fost un ostracizat, a trebuit să muncească mai mult decât alţii pentru aceleaşi rezultate, dar cu siguranţă roadele muncii sale cu gust dulce-amar sunt mai apreciate. Purgatoriul poate fi luat şi în sens particular, ca pe agitata, dar atât de dulcea tinereţe, anotimpul înfloririi şi al rodirii, perioadă dureroasă şi necesară, premergătoare serenităţii şi maturării complete a fructului cunoaşterii, dar şi în sens general filosofic al trecerii sufletului prin această experienţă numită viaţă spre alte fiinţări. Purgatoriu poate fi şi o carte de memorii care, izvorâtă din tenebrele sufletului, te scoate la lumina înţelegerii de sine, dar şi a rosturilor ascunse ale creatului. Cu un dozaj echilibrat de metafizic şi anecdotic, Purgatoriul lui Cotlaricuc atrage la o lectură interesantă şi agreabilă.
Ar mai fi de subliniat pasiunea lui Sorin Cotlarciuc pentru sporturile cele mai diverse, de la jocurile de echipă, ca fotbalul, pe care ajunge, nu întâmplător, să îl arbitreze, până la cele mai sângeroase, ca vânătoarea şi pescuitul. Dincolo de grija firească a unui medic pentru „mens sana in corpore sano”, intuim în el competitorul, învingătorul, dar şi omul de echipă şi judecătorul drept al faptelor de vitejie de pe teren.
Mi-ar fi plăcut să aflu din această carte mai multe despre gustul şi experienţa de acumulator de cultură, despre cărţile citite şi autorii preferaţi. Cu puţine excepţii, care ne dezvăluie mai mult prin aluzii decât prin mărturisiri directe, preferinţele autorului rămân închise în sufletul său. Stilul cărţii însă trădează un om cu lecturi vaste, limbajul, deşi colocvial pe alocuri, împănat cu expresii populare şi cu sintagme din argoul profesional sau sportiv, este cel al unui om trecut prin cărţi, nu puţine şi nu uşoare.
Cronică a unor vremuri încă neapuse, cu reverberaţii în prezent, Purgatoriul unui proscris se citeşte într-o cheie de deznădejde şi speranţă, nici la final autorul său nedisimulându-şi condiţia de om aflat sub vremuri. El îndreaptă o rugă către Creator, topind în ea toată disperarea experienţei sale de viaţă, dar nu cere Acestuia nimic personal, ci binele poporului său, sperând că, măcar în ceasul al doisprezecelea, va învăţa lecţia istoriei şi va înţelege semnificaţia reală a îndemnului din Imn – „Deşteaptă-te române!”.
LUMINIŢA IGNEA
Comentarii