Bănuieli

Fiindcă veni vorba (o ştire în acest sens am publicat nu demult), spre exemplu pentru un anume post într-o primărie îi este interzis să concureze (zicem că se organizează concurs – şi of, acesta-i cam alt subiect!) unei rude (chiar şi nurorii, darămite fiicei sau fiului), deoarece se bănuieşte. Se presupune din capul locului că respectiva rudă ar fi fiind aşa şi pe dincolo (de pildă puţin competentă, gata a se înhăma la cârdăşii defavorabile instituţiei/comunităţii etc.). Aşadar, s-ar putea zice că şi unul şi celălalt sunt discriminaţi, că şi unuia şi altuia li se refuză prezumţia de nevinovăţie şi li se pune în faţă, ca foarte plauzibilă, cea de vinovăţie. Vinovăţie concretizată din momentul (de regulă venit cu destulă întârziere) în care o autoritate competentă constată situaţia (şi înţelegem că este suficientă constatarea nudă, nu intră în discuţie şi eventuale consecinţe, bănuite sau chiar probate, ale acesteia). Dar de ce oare se întâmplă astfel? Pentru că, mai întâi de toate, legiuitorul a bănuit că astfel de legături de familie într-o aşa instituţie vor fi fiind periculoase; iar dacă legiuitorul însuşi (adică… oameni şi ei, cu rude, cu obligaţii etc.) a prezumat şi a decis astfel, ar însemna că a ştiut el destul de exact de ce-o face! Spre a fi corect înţeles, prin acestea n-aş scoate din cauză pe cutare care, bănuind că ştie legea (şi încă mai bine decât poporenii), a călcat pe bec, ci aş merge cu vorba mai departe, în acea zonă în care realitatea infuzează imaginarul (doldora de bănuieli) şi cea în care imaginarul decide asupra realităţii.