Am în mână o carte (Anica Facina, Personalul de noapte, Editura Nico, Tg. Mureş, 2014), ale cărei coperţi îndeamnă la reverie. Iau aminte la nuanţele sobre şi la calea ferată ce vine de departe. Din lumea copilăriei curate, cu gânduri şi jocuri nevinovate, trece prin viaţa cu amaruri şi împliniri şi se tot duce.
Deschid şi dau de nişte scrieri condensate, adevărate bijuterii de cuvinte. Bucuriile zilei, provocate de prezenţa mesteacănului de la fereastră, se tot duc spre alte bucurii ale copilăriei scriitoarei. În formulări succinte, ca nişte aforisme, este prezentat eroul primelor pagini – mesteacănul: „E în faţa ferestrei mele, parcă de când lumea”. El rămâne aşteptând, în trecerea anotimpurilor şi aduce, prin foşnetul lui, „filme, episod cu episod, demult uitate în sipete de suflet, vin toate buluc, la suprafaţă limpezi, de parcă ieri s-ar fi petrecut…”(p.5).
Cu aceste cuvinte înmiresmate de fior elegiac paginile următoare se derulează uşor, captivant, una după alta, provocând cititorului o adevărată încântare. Dăruită nu numai cu sensibilitate şi delicateţe sufletească, scriitoarea Anica Facina rememorează întâmplări hazlii şi triste, cu un zâmbet înţelegător, semn al unui umor fin, calitate rară a oamenilor aleşi ai cuvântului.
Satul ei natal din Podişul Central al Moldovei este prezentat fără înflorituri şi idealizări. Copilăria grea şi bucuria de a învăţa şi a munci sunt echilibrat ilustrate. Spiritul uşor critic atinge aura mai marilor zilei de care nu este prea mulţumită, scrierea recompunând povestirea „episod cu episod”, invită cititorul la continuare „torcând, ca dintr-un caier, mai departe” (p.20).
Un zâmbet îngăduitor provocat de fineţea ironiei trezeşte povestirea Arătarea misterioasă de la Vama. În faţa unor bătrâne, o ceată bunicică, apare o vietate pe care nu o cunosc şi, evlavioase cum sunt, o numesc drept un semn trimis de Dumnezeu pentru răutăţile oamenilor de azi. Convinse că primarul lor, cel mai mare înţelept al satului, va şti să le lămurească, îl cheamă să privească vietatea. Scena lămuririi este demnă de o antologie a umorului de bun gust: „Oameni buni!…Ceea ce vedeţi este…ceva…, care vine de undeva…şi…se duce…undeva!… Asta este. Duceţi-vă acasă că ne-am lămurit!”(p.28). Bucuroasă de lămurire, lumea pleacă spre casă. Finalul povestirii este pe măsura relatării anterioare. A doua zi, primarul şi nepotul său găsesc vietatea în faţa primăriei iar copilul spune repede şi frumos tot ce ştie despre…broasca ţestoasă. Răspunsul înţeleptului primar este la înălţimea întâmplării: „Ce bine că am un nepot aşa de deştept! La prima adunare am să le spun vămenilor să mai pună mâna, din când în când, şi pe câte o carte…că ne facem comuna de ruşine…”(p.29).
Tot şăgalnice sunt şi povestirile despre Caramel, Gemenii lui Mihalache sau Copil – minune, Catrinuţa…
Povestirile din ultima parte a cărţii au, prin excelenţă, o trăsătură dramatică. Tenacitatea şi perseverenţa eroilor, cel mai adesea femei, copleşesc cititorul şi-l cheamă să empatizeze.
Povestirea Dafina cuprinde jumătate din numărul de pagini al acestei cărţi. După povestirile scurte şi luminoase din prima parte, Anica Facina realizează aici un sumbru tablou al amărăciunii şi al dârzeniei. Lipsesc lumina şi bucuria.
Orice clipă de viaţă mai luminoasă este plătită scump de eroine. Atât Dafina, cât şi fiica ei, Dobriţa sunt caractere puternice, care răzbesc în confruntarea cu asprimea şi nepăsarea bărbaţilor. Obligându-l pe Drago, soţul legiuit, să scrie, sub ameninţarea puştii, Dobriţa se înalţă din marasmul în care îşi dusese viaţa singuratică în vârful munţilor. Îl sileşte să scrie şi ce pedeapsă îl aşteaptă dacă va încălca „barem şi cu un centimetru învoiala”(p.143). Este demn de reţinut cuvântul Dafinei pentru fiica sa Dobriţa: „N-am crezut să fii în stare să întorci rostul lucrurilor, dar am văzut că aşchia nu sare departe de trunchi…Îmi semeni mie şi ştiu că n-ai să te laşi călcată în picioare… Cât am ştiut că eşti amărâtă, nu aveam hodină”.(p.145)
Împletind arta narativă cu observaţia psihologică, scriitoarea reuşeşte să realizeze în ultima povestire portrete convingătoare ale eroinelor prin îmbinarea aproapelui cu departele. Contrastul izbitor între jertfelnicia feminină şi lipsa de omenie a celor doi – tată şi fiu – Slobodan şi Drago nu trasează simple contururi ci autentice traiectorii vitale.
Cât adevăr şi câtă fantezie este în aceste povestiri cu nume şi locuri reale ştie numai scriitoarea. Un lucru e cert: citind, eşti tentat să crezi că toate s-au petrecut aievea şi aceasta se datorează harului scriitoricesc al Anicăi Facina. Între atâtea cărţi care apar zilnic, Personalul de noapte poate scoate cititorul pentru un timp din vremea sa făcându-l să trăiască în lumea personajelor. Şi, la urma urmelor, nu este şi acesta rolul cărţilor ?
Monahia ELENA SIMIONOVICI
Sf. Mănăstire Voroneţ
Comentarii