„Dacă nu eşti un om puternic psihic şi nu crezi în tine, nu ai nicio şansă”

ovidiu gherasim robu> Actorul OVIDIU GHERASIM-ROBU are multe amintiri despre Rădăuţi, chiar dacă a plecat de aici în urmă cu aproape 50 de ani. A fost greu să mă decid ce anume voi publica din confesiunile sale, majoritatea fiind încărcate de emoţie şi autenticitate

 – Cum aţi începe povestea despre Rădăuţi? 

– M-am născut pe data de 2 decembrie, 1951. Atunci avea să vină pe lume primul copil al lui Mihail şi Maria Gherasim, care a beneficiat toată viaţa, în special în copilărie, şi de faptul că era şi primul nepot al familiilor Gherasim (Iulia şi Vasile) şi Robu (Trandafira şi Nichifor), bunicii mei. Din păcate, pe bunicul meu Nichifor Robu l-am cunoscut abia când aveam 12 ani şi jumătate, când acesta a fost eliberat din puşcăriile comuniste, unde fusese închis din 1947 până în 1964, când s-a petrecut marea graţiere a tuturor deţinuţilor politici.

Poate amintirea cea mai puternică a copilăriei mele este legată de bunicul meu N. Robu, despre care ştiam că este mort în puşcărie, familia neavând nicio veste de mai bine de 15 ani de la el. Era vara anului 1964. Într-o zi, mai mulţi vecini m-au întrebat pe rând dacă am fost în ziua aceea pe Obor. Astăzi, acolo, sunt blocurile dintre străzile Volovăţului şi Dogarilor. Când i-am întrebat de ce, nu mi-au răspuns, însă mă îndemnau să merg până acolo. Aşa am şi făcut. Pe Obor era o mare de lume, care făcea coadă la casa unchiului meu, fratele bunicului meu. Erau şi foarte mulţi miliţieni. Prima dată m-am speriat să nu i se fi întâmplat ceva unchiului meu, dar încercând să ajung la poartă, pentru a intra şi străbătând greu printre oameni, am auzit discutându-se că „s-o întors Nichifor Robu”! Gândiţi-vă că eram bulversat, inima îmi bătea să-mi spargă pieptul şi o emoţie profundă mă cuprinsese. Am început să dau din mâini şi coate şi, profitând de înţelegerea oamenilor, care şi ei se înghesuiau să-l vadă, am reuşit să ajung la uşă. Pe bunicul meu mi-l aduceam aminte din puţinele poze pe care le mai avea familia, ca pe un bărbat înalt, voinic, zâmbitor şi îmbrăcat într-un frumos costum popular. Mă gândeam că am să-l văd arătând la fel, cu acelaşi zâmbet superior şi blând pe buze, că va sări şi mă va îmbrăţişa. Cu gândurile astea am deschis uşa şi am intrat. Parcă m-a lovit un buzdugan în moalele capului. M-am oprit şi nu ştiam ce să fac! În faţa mea se afla un bătrân numai piele şi os, fără niciun dinte în gură, cu capul cât un pumn, care se uita cu doi ochi mari şi albaştri la mine. Ne uitam unul la altul, neştiind ce să facem. Într-un târziu el a întrebat: „Tu cine eşti?”. Am izbucnit în plâns (uitasem că el nu mă văzuse niciodată în viaţa lui) şi i-am spus: „Eu sunt nepotul tău cel mai mare, Vivi”. Şi în aceeaşi secundă eram unul în braţele celuilalt, strângându-ne cu forţa care trebuia să ne hrănească sufletele pentru cât ne-am lipsit unul celuilalt. În minutele acelea s-a întâmplat o minune care m-a marcat toată viaţa: bunicul meu s-a întors din morţi! Apoi au urmat întrebări fireşti din partea amândurora. L-am admirat şi iubit imens pe acest om pe care Dumnezeu mi l-a hărăzit să-mi fie bunic.

În perioada adolescenţei mele, oraşul Rădăuţi era un oraş în care se simţea destul de mult spiritul nemţesc, aşezat alături de cel naţional românesc, din această concurenţă pozitivă reuşindu-se un amestec de obiceiuri şi culturi, amestec ce a luat cam ce era mai bun. Oraşul era curat, cu multă verdeaţă, cu oameni care se respectau şi trăiau demn şi civilizat, într-o comunitate ghidată după reguli patriarhale modernizate de nemţii care încă erau destul de mulţi în Rădăuţi, la vremea aceea. Era un oraş cosmopolit, în care se trăia în linişte şi bună înţelegere, oraşul Rădăuţi era împărţit în două : oraşul vechi, compus din partea oraşului din dreapta căii ferate (cum priveşti în direcţia spre Horodnic) şi oraşul nou pe partea stângă. Ne mai luam peste picior, noi numindu-i pe cei din partea veche „covrigari”. Asta în glumă, evident. Oricum, dacă aş fi avut posibilitatea să-mi fac profesia în Rădăuţi, aici mi-ar fi plăcut să trăiesc toată viaţa!

Când aţi plecat din Rădăuţi?

– Fizic, am plecat la Galaţi, unde se mutase mama mea, când aveam 14 ani.(Inima mea avea să rămână la Rădăuţi). Acolo am făcut liceul, am urmat primele cursuri universitare, am început să joc teatru, dar nu am rămas, am plecat la Bucureşti, pentru a fi aproape de institutul de teatru, pe care aveam să-l urmez. Apoi, după câţiva ani de peregrinări prin alte oraşe, am revenit în Bucureşti, unde, din nefericire, în profesia mea, era singură şansă de a lucra la un nivel cel puţin satisfăcător. Dar nici azi, după atâţia ani, nu mă simt aşa de acasă cum mă simt la Rădăuţi. Cu sufletul meu am rămas în Rădăuţi! Pot deci zice cu mâna pe inimă că sunt rădăuţean! Aşadar, în 1975, am intrat la institutul de teatru, la clasa Sanda Manu, facultate pe care am absolvit-o în anul 1989. Am luat repartiţia la teatrul din Botoşani (întrucât era cel mai aproape de Rădăuţi), unde am stat doi ani, în care am avut o activitate plină de succese notabile. Teatrul din Botoşani, la vremea aceea, cel puţin, era un teatru viu, în care au venit mulţi tineri actori (astăzi, mulţi din ei, mari actori) şi era o emulaţie artistică fantastică, reuşindu-se spectacole de referinţă pentru teatrul românesc, aici lucrând, ca invitaţi, unii din cei mai buni regizori din România. După celebrele microstagiuni ale teatrelor din provincie la Bucureşti, mulţi dintre tinerii actori şi regizori, care aveau realizări artistice notabile, erau contactaţi de regizori sau directori de teatru din Bucureşti sau din teatrele mari din oraşele importante ale ţării, fiind invitaţi spre acestea. Aşa s-a întâmplat şi cu generaţia mea. După aproape un an de tranzit pe la teatrul din Bârlad (de unde am amintiri foarte frumoase despre colegii mei de atunci), am fost angajat la Teatrul „Ion Vasilescu”, astăzi Teatrul „Metropolis” Bucureşti). Am jucat în peste o sută de piese de teatru, majoritatea rolurilor fiind roluri principale, în vreo 35 de filme (roluri mai mari sau mai mici), în mai multe seriale, am participat la multe emisiuni de televiziune, am regizat mai multe spectacole cu piese importante ale literaturii dramatice, precum şi alte spectacole ocazionale, am luat mai multe premii naţionale, dintre care îl menţionez pe cel de la „Gala tânărului actor”, de la Costineşti. Am luat Marele premiu, în 1986, şi am participat la multe spectacole ocazionale, festive, recitaluri de poezie, unde am avut în general multe satisfacţii, mai mari sau mai mici. Asta este, pe scurt, povestea carierei mele artistice, despre care nu îmi place să vorbesc public, pentru că nu vreau să dau impresia de infatuare. Şi apoi fac parte dintre artiştii care trăiesc cea mai efemeră artă, care trebuie văzută şi nu povestită. Arta mea există în timp ce moare. Ea trăieşte clipa în momentul în care eu îi dau viaţă şi cel care se află în sală o primeşte ca pe un dar divin. În clipa următoare ea a murit şi a rămas o amintire. Cum să povesteşti arta?

Aţi jucat şi pe scena Casei Culturii din Rădăuţi?

– Din fericire, am jucat de câteva ori în turneu în Rădăuţi şi am fost văzut de mulţi oameni dragi mie. Numai că cei care m-au văzut atunci au rămas foarte puţini. Erau vremuri în care în orice oraş din ţara noastră mergeam eram recunoscut în magazine, pe stradă, în piaţă, peste tot, de mulţi oameni care mă văzuseră în spectacolele pe care le jucasem în acea localitate. O carieră în teatru depinde de atâtea lucruri pe care nu le poţi controla, încât este aproape descurajant să o faci. Ca s-o faci trebuie să ai un mare curaj, altfel clachezi. Depinzi atât de mult de noroc, de întâlniri importante pe scenă, de faptul de a fi la locul potrivit în momentul potrivit, de colegii cu care eşti pe scenă, de regizorii cu care te întâlneşti, de inspiraţia de moment. Din nefericire cariera depinde foarte mult şi de relaţiile pe care le au unii, de sentimentul şi sprijinul de gaşcă, de cine te „susţine”. Dacă nu eşti un om puternic psihic şi nu crezi în tine şi în arta ta, nu ai nicio şansă. Eu nu pot să mă plâng de norocul meu, pe care de multe ori mi l-am făcut şi singur, deşi acesta n-a fost mereu şi nici cu prisosinţă. Am răzbătut greu, dar am răzbătut. De asta cred că şi satisfacţiile pe care le-am avut au fost foarte mari şi pentru asta îi mulţumesc lui Dumnezeu! Din păcate, de câţiva ani buni, am început să mă îndepărtez puţin câte puţin de teatrul românesc. Sau mai bine zis teatrul s-a îndepărtat de principiile, calităţile, valoarea artistică a spectacolelor. Degradarea artistică este clamată ca o mare victorie. Mă întristează până la suferinţă căderea în picaj a unui teatru naţional, care a evoluat incontinuu de la mijlocul sec. al XIX-lea până la începutul secolului XXI, pentru a decădea vertiginos în ultimii 20, 25 de ani. De altfel, acest lucru se întâmplă în general în cultura şi şcoala românească, în timp, lucrul acesta ducându-mă la concluzia că aceasta este orchestrată riguros de cineva. Cine sunt acei „cineva” eu cred că am înţeles, dar neavând dovezi de altă natură decât cele culturale, nu aş vrea să spun. Încă. Pentru că, nu cred că putem fi atât de laşi, proşti şi păguboşi, încât să ne distrugem singuri fiinţa spirituală a neamului, aşteptându-ne în aceste condiţii, fără nicio îndoială, neantul, pentru naţia română.

Cu ce ochi vedeţi Rădăuţii acum?

– Mi-e foarte greu să am o părere obiectivă despre oraşul Rădăuţi. Este ca şi cum aş putea fi obiectiv vorbind despre mama sau tata. Totuşi o schimbare există şi se vede. Casele sunt mai multe, mai mari şi mai frumoase (nu neapărat din punct de vedere arhitectural). Există un uşor exces haotic în construcţiile din oraş. Acesta eu cred că poate fi îndreptat printr-o mai mare exigenţă de către serviciul de urbanism al primăriei. Centrul este puţin nepotrivit cu centrul vechi, deşi a renunţat măcar aparent la moda blocurilor de tip „sovietic”, aşa cum sunt pe Bogdan Vodă, Călăraşi, M. Viteazul. Părerea mea este că Rădăuţii ar trebui să se dezvolte mai mult pe orizontală decât pe verticală, acesta fiind specificul arhitectural tradiţional al oraşului. Din alt punct de vedere, am un sentiment straniu. În oraşul meu merg pe stradă şi foarte rar mă opreşte sau mă salută cineva, cele mai multe sunt chipuri noi, rudele mele s-au împuţinat, cele rămase sunt în vârstă. Mă simt uneori pedepsit de un oraş pe care l-am părăsit într-un fel în momentul în care îi salutam şi îi cunoşteam pe toţi oamenii de aici, când aproximativ jumătate de oraş era neam, mai apropiat sau mai depărtat, cu mine, când eram tânăr şi credeam că lucrurile vor rămâne neschimbate. Când vin, nu mai stau în casa mea (ceea ce înseamnă casa tatei sau una din casele bunicilor). De obicei sunt invitat de verii mei, Carol şi Tereza Mracica. Ei caută să mă facă să mă simt acasă, şi de cele mai multe ori reuşesc. Depănăm serile amintiri din „istoria” familiei, a oraşului şi mă alintă cu tot felul de mâncăruri, pe care nu le găseşti decât la Rădăuţi, ca în copilăria mea, lucru care mă emoţionează tare, pe lângă plăcerea de a le mânca. Oricum, pentru un oraş aşa de mic, cochet şi curat, sunt prea multe şantiere pe străzile din oraş (erau în vara trecută), dar cred că Primăria şi Serviciile Comunale vor găsi o cale de a rezolva această problemă simplă. Oricum, oraşul s-a mărit şi continuă să se mărească. Dacă acesta va fi ţinut sub control (nu ca în Bucureşti, unde s-a construit un zgârie-nori lângă catedrala Catolică, de exemplu) cred că va deveni un oraş şi mai frumos.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: