LUXEMBURG

Capitala statului Luxemburg-oraş, cu 76.883 de locuitori în 2001, este aşezată pe un promontoriu stâncos de-a lungul râului Alzette şi a fost locul unei fortăreţe romane, apoi al unui castel franc, în jurul căruia s-a dezvoltat oraşul medieval. Siegfried, conte de Ardennes, a cumpărat castelul şi în 963 d.Hr. a asigurat independenţa ducatului de Luxemburg. Cel mai puternic din Europa – după Gibraltar -, castelul a devenit garnizoană prusacă şi fortificaţie a Confederaţiei Germane între 1815-1866.

Cu o suprafaţă de 2585 km p, capitala ducatului este locuită de etnici francezi sau germani. Se vorbesc trei limbi – luxemburgheza – un dialect german -, franceza şi germana. Populaţia ţării este bilingvă sau trilingvă. Luxemburgheza este folosită oral, franceza de guvern şi tribunale, iar germana în ziare. Toate trei limbi sunt folosite în şcoli. Religia ţării este creştinismul – predominant romano-catolic.

Statul Luxemburg este împărţit în două regiuni: Oesling, extensie a Masivului Ardeni, şi Bon Pays, câmpie deluroasă din restul ţării. Economia este bazată pe industria grea, comerţ şi afaceri bancare internaţionale, iar venitul pe locuitor este din cele mai ridicate din lume. Este o monarhie constituţională, cu două camere legislative. Şeful statului este marele Duce, iar guvernul este condus de primul ministru. Astăzi găzduieşte Curtea Europeană de Justiţie şi diferite birouri administrative ale Uniunii Europene. Alături de Bruxelles şi de Strasbourg, este considerată una din cele trei capitale europene.

Aceste succinte date le ştiam despre ţara şi capitala Luxemburg când, împreună cu Oana, am hotărât s-o cercetăm pe Ana Maria, doctorand la Universitatea din această minunată ţară.

De sus, coborând lent, am luat aminte la ordinea desăvârşită a câmpurilor aurii sau verzi, a satelor, toate rânduite după reguli parcă trase cu rigla. Pe aeroport ne aştepta Ana Maria şi după instalarea într-un hotel liniştit am pornit să descoperim frumuseţile oraşului. De fapt sunt două oraşe. Unul vechi, ducându-ne cu gândul la imperii de mult apuse, cu apeducte, fortăreţe pe stânci trufaşe, cu străduţe înguste pavate cu pietre de caldarâm pe care trenuleţul merge lent, şi altul nou, modern, sfidând, parcă, istoria celuilalt, şi totul într-o caldă armonie.

Eu l-am văzut întâi pe cel vechi într-o după-amiază toridă, cu miresme de tei târziu înfloriţi, însoţită de voci din larga lume şi cu aparate de fotografiat care ţăcăneau fără încetare. A doua zi am călătorit în oraşul cel nou. Mulţimea parcurilor, străzile curate, largi, odihnitoare, construcţii armonioase, reprezentanţe ale băncilor străine, totul într-o desăvârşită îmbinare. Înconjurat de fortificaţii de sute de ani, înscrise în Patrimoniul UNESCO, oraşul nou e presărat cu construcţii avangardiste, ale băncilor diferitelor state, dar şi cu edificii de cultură clasică şi modernă. Atrage luarea-aminte Filarmonica cu coloanele ei filigranate, dar şi MUDAM, muzeul de artă modernă, inaugurat de Marele Duce Jean.

Impunătoare este Catedrala Notre-Dame din centrul oraşului. Vechea biserică iezuită construită în 1613 a fost ridicată la rangul de Catedrală în 1870 de către Papa Pius al IX-lea. Astăzi este sediul Arhiepiscopiei de Luxemburg. Am intrat ascultând o slujbă în limba germană, admirând stilul gotic târziu al navei centrale, dar şi sanctuarul dominat de o generoasă decoraţie renascentistă şi cu o impunătoare statuie a Sfintei Fecioare, patroana oraşului şi a ţării.

În apropierea Catedralei, am zăbovit îndelung în piaţa Clairefontaine în faţa statuii Marei Ducese Charlotte, pe al cărei soclu este inscripţia Nous vous aimons, Mir hun iech gäer – în semn de omagiu acestei mari personalităţi pentru rolul considerabil avut în viaţa ţării. Am privit cu încântare clădirile ministerelor, dar şi ale instituţiilor internaţionale pe care Luxemburgul le găzduieşte. Am luat aminte la mulţimea angajaţilor din diferite ţări ale lumii când se revărsa pe străzi. Impecabil îmbrăcaţi, grăbiţi, dar atenţi cu cei din jur, cu căşti la urechi ascultând muzică sau veşti din lumea de unde proveneau, urcând sau coborând din autobuze răcoroase ce veneau cu o precizie matematică. Ascultându-i vorbind atâtea limbi diferite, chiar se poate crede că această metropolă este capitala cea mai poliglotă a Europei, de nu cumva a lumii întregi. După o statistică publicată de luxemburghezi, puţine ţări au o capitală unde cetăţenii străini formează majoritatea populaţiei. Mai mult de 60 la sută din locuitori sunt imigranţi sau nu au un paşaport luxemburghez. Cam 140 de naţionalităţi se întâlnesc în acest oraş primitor şi paşnic, unde legile se respectă cu stricteţe, iar vestigiile sunt cercetate cu pioşenie, precum labirinturile cazematelor.

După cum se ştie, pentru a cunoaşte deplin spiritualitatea unei naţiuni, este nevoie să se ştie şi ce plăceri culinare o bucură. Terasele primitoare şi bine organizate ofereau cu uşurinţă cele mai diverse bunătăţi, dar şi cu preţuri pe măsura locului. Am trecut uşor prin locurile unde stăpânea mireasma stridiilor şi a altor rarităţi acvatice şi am poposit cu mulţumire la un restaurant grecesc, care oferea şi bucate obişnuite nouă, creştinilor ortodocşi.

Nu puteam petrece o duminică fără a căuta şi Biserica românească. Cu Ana Maria am găsit-o uşor şi am trăit clipe de aleasă bucurie duhovnicească între compatrioţii noştri. Erau mulţi tineri, unii la studii, alţii la muncă, dar toţi participau cu însufleţire la desfăşurarea Sfintei Liturghii săvârşită cu aleasă trăire de către Părintele Constantin, din Suceava. Mă cunoştea de la Voroneţ, mă ascultase vorbind, m-a poftit să citesc Apostolul şi i-a îndemnat pe cei prezenţi să vadă cea mai frumoasă Mănăstire din România.

Nu puteam pleca spre casă fără să văd şi campusul unde Ana Maria studiază împreună cu doctoranzi din India, Canada, Grecia sau China. M-am bucurat văzându-i numele scris pe uşa biroului, să înţeleg condiţiile în care studiază, şi să înţeleg, încă o dată, cu uşoară amărăciune, diferenţa dintre noi şi alte lumi.

Puteam pleca spre casă, după câteva ieşiri în Franţa şi în Germania, însoţită de Oana, cu studii de specializare în vest, convinsă că am două nepoate luminate, cunoscătoare de limbi străine, cu o valoroasă cultură universală, dar care vor trăi în România, acolo unde ne sunt rădăcinile.

Monahia ELENA SIMIONOVICI

 Sf. Mănăstire Voroneţ

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI