Ineditele lui Nicolae Labiş

Când apărea în 2013, prin strădania cercetătorului Nicolae Cârlan, masivul volum Opera magna, părea că editarea scrierilor Albatrosului de la Mălini e încheiată. Şi, dintr-odată, acelaşi profesor-muzeograf, istoric şi critic literar ne-a surprins cu un serial captivant, intitulat Da, mai există inedite! Şi iarăşi am crezut că s-a încheiat capitolul. De unde? Harnicul şi tenacele iscoditor a uimit din nou participanţii la Festivalul Nicolae Labiş din acest an, oferindu-le încă un volum de aproape 400 de pagini cu titlul Poezii inedite (Addenda la Opera magna, 2013), Ed. Lidana, Suceava, 2015. Între timp, am putut observa că demersul tipografic al lui N. Cârlan a stârnit reacţii. Recent, am asistat la o discuţie amicală, în timpul căreia cineva şi-a exprimat părerea cum că volumul ar ştirbi, printr-o serioasă muşcătură, prestigiul poetului, în vreme ce altcineva l-a contrazis categoric, aducând, spre analiză, două argumente a căror pertinenţă nu poate fi pusă la îndoială. E vorba de vârsta mălineanului şi angajarea lui entuziastă la ceea ce s-ar fi putut numi atunci reconstrucţia ţării trâmbiţată pe toate canalele posibile. Şi, cum minciuna livrată în zorzoane, stătea la masă cu… preşedintele şi cu toţi trepăduşii, mulţi din ei trăgându-şi peste noapte livreaua cameleonului, a putut lesne să păcălească chiar şi pe un copil supradotat. Să nu uităm că a fost indus în eroare la un moment dat până şi Panait Istrati. Drept este că s-au trezit amândoi din inocenta visare…

Revenind la volumul în cauză, ne alăturăm fără rezerve argumentelor invocate de N. Cârlan, în prefaţă, redutabilul literat afirmând printre altele: Nu ştim ce destinaţie urma să le confere autorul multora (celor mai multe) dintre aceste piese de atelier, unele cu alură de simple imagini, idei sau note pentru ceva (dar care lui Labiş îi ieşeau, nu o dată, de o manieră care nouă ni se pare echivalentă aproape cu stadiul de „variantă definitivă”). Publicarea lor însă ni se pare, în pofida obiecţioniştilor de serviciu, nu numai oportună, ci chiar necesară, având în vedere (…) faptul că ne aflăm în faţa scrierilor unui autor ale cărui prerogative creatoare au fost brutal stopate în urmă cu aproape şase decenii, scrieri menite acum să ne ofere oglinda integrală (deşi fără margini precis trasate) a imaginii unui artist al cuvântului pe care astăzi, dacă zodia sa nu s-ar fi dovedit atât de nefastă, l-am putea sărbători, viu şi împlinit (nu zicem nevătămat!), cel puţin în plan creator, la cea de a 80-a aniversare (…).

Ce zice poetul despre momentul naşterii sale într-un text intitulat Drumul meu?: Îmi pare că-mi amintesc vag acea zi-/ ger cu zimţi de urzică –, o imagine de o prospeţime colosală, însă gerul acesta s-a instalat confortabil în viaţa lui prea scurtă, dar atât de bogată în realizări artistice. Ai impresia că, în subconştient, poetul „ştia” că ursitoarele au depănat cu zgârcenie firul vieţii sale şi s-a luat la întrecere cu timpul vieţuirii printre semeni. Poezia amintită are nu mai puţin de cinci variante, în patru din ele strofa a doua având aceleaşi elemente, cu o diferenţiere minimă lexicală privitor la versul al treilea: Mi-am început drumul călare pe-o vargă/ Sub cerul nesfârşit şi nourat/ Urmărit de-un stol de păsări roşii –, apoi Mă urmărea un stol de păsări roşii – sau Străjuit de-un cer de păsări roşii, semnul clar al căutării drumului perfecţiunii. Oare din acest stol avea să se desprindă cea cu clonţ de rubin?…

Adeseori, poezia sa e un cântec de o remarcabilă suavitate, sufletul poetului fiind racordat la cântecul total al ţării. Adolescentul, avid de tot ce este nou şi dublat de o pornire euforică în dărâmarea a tot ce crede el că s-a învechit, abia dacă îşi găseşte vreme, în iureşul transformărilor la care ia parte necondiţionat, şi pentru câteva stihuri de o cu totul altă factură: Să sorb în buze albastrul tău de floare/ Gemând s-ascult suspinu-ţi cristalin,/ Să simt cum mă privesc cu indignare/ Toţi ochii care-ţi seamănă puţin. (Cicoare)

Cine dă dovadă de răbdare şi parcurge această carte pe îndelete se poate asemăna minerului care sapă cu tenacitate pentru a trăi bucuria descoperirii aproape la fiecare lovitură de târnăcop, în afara unor cantităţi de alte metale şi steril, a unor firişoare de aur, iar izbânda e adeseori copleşitoare, aşa cum se întâmplă cu Omătul mieilor: În cămaşa aurie/ Descălţată, străvezie/ Trece prin izvor de soare/ Primăvara-nşelătoare – sau Sara cerne peste moară/ Vânt molcuţ şi umbră rară;/ Roata a tăcut din osii,/ Apa cântă-n unde trează… (Pază, 1)

Atelierul lui N. Labiş cuprinde şi şase variante ale celei mai cunoscute poezii, prezentă cândva în manualele şcolare. Din păcate, cei „mici de zile, mari de patimi” au exmatriculat-o la un moment dat, fără să ţină seamă că e vorba de o capodoperă, ivită în peisajul artistic postbelic, un mărgăritar aşezat dinaintea… reprezentanţilor proletcultismului născut în tenebrele unor creiere de inchizitori zăpăcite de campaniile interminabile ale sângelui vărsat, mârşăvenia de import năzuind la nemurire. Sigur, opul conţine şi destule versuri ocazionale, ori de aderenţă la politica satrapilor a căror primă opţiune a fost să îngenuncheze un întreg popor, lătrând în megafoane lozinci de viaţă vouă. Iată, de exemplu, cum îi înfierează poetul pe cei care au reuşit să părăsească raiul din lagărul carpato-danubiano-pontic, o adevărată revărsare de mânie proletaro-poetică: Nu ştiu din ce mocirle v-aţi întrupat pe lume,/ Nu ştiu pe ce cucută v-aţi alipit altoi./ Şi dihorii şi şerpii se-ngreţoşează-a spune/ Că v-au născut sau v-au clocit pe voi (Transfugilor). Suntem la momentul de manipulare deşănţată (şi câte au mai fost de atunci!) a omenirii, fenomen ridicat la rangul de politică de stat, susţinut de forţa brutală a securităţii, având concursul cozilor de topor, care n-au pregetat să-şi vândă sufletul pentru capcanele întinse pe întreg pământul ţării. A căzut în cursă şi N. Labiş: O, ziua aceea — clocot nebunesc./ Venea porumb şi grâu porumb rusesc. [O, ziua aceea…] În continuare, cetăţenilor li se împart boabe mucegăite, schimbate de primar, acesta însuşindu-şi produsele cele bune, comparate de poet cu aurul la minele din Baia. Avem aici o ilustrare, una din atât de multe, cum poate fi păcălită inocenţa, chiar atinsă de aripa genialităţii, de profesioniştii ruginiţi ai făţărniciei, pecetluiţi cu stigmatul stelei roşii. Referitor la ajutoarele vremii, există o mărturie imbatabilă a fostului partizan Gavril Vatamaniuc din lucrarea părintelui-poet Constantin Hrehor, intitulată Muntele mărturisitor. Ce spune „banditul” de altădată, scăpat din maşinăria infernală a închisorii de la Gherla în 1964? Tânăr fiind, face o şcoală de jandarmi şi la vremea foametei se afla cu serviciul la Medgidia, unde s-au adus cantităţi serioase de porumb american, descărcate din vapor la Constanţa. Aici, porumbul este îmbibat cu apă „de doi muncitori din sindicatul CFR-ului”, o strategie criminală a comuniştilor, urmărind stoparea transporturilor viitoare.

În concluzie, ataşamentul lui N. Labiş, atât cât a fost, nu face parte din ceea ce s-ar putea numi orientare către poziţia de profitor săltat de pe trambulina cameleonismului. Adeziunea lui e sinceră şi entuziastă, clocotitoare până în clipa descoperirii adevărului. Dar chiar şi aşa, Albatrosul respira doar poezie, iar volumul de faţă e o mărturie în plus.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: