Pelerini prin Cernăuţi

…Dimineaţa, a doua zi, se prevestea a fi la fel de frumoasă precum ne doream. Deschidem larg uşa camerei de hotel spre balconul ce dădea înspre centrul oraşului şi ne lăsăm în voia razelor de soare. Era duminică, dar oamenii se precipitau pe stradă. Maşinile mici, autobuzele aproape neîncăpătoare şi tineri, mulţi tineri în costume populare se îndreptau spre festivitatea deschiderii anului şcolar. Cel puţin aşa am înţeles de la gazde.

Ne propunem câteva obiective pe care ţinem morţiş să le vedem, traversând oraşul pe jos. Oraşul era primitor. Străzile curate, proaspăt spălate te îmbie să tot călătoreşti. Cu încălţări adecvate pentru drum suntem pregătiţi de călătorie.

Admirăm clădirile vechi cu basoreliefuri, spectaculoase martore ale arhitecturii. Minţi şi mâini măiestre s-au întrecut în realizarea unor adevărate bijuterii. În coloratura lor armonioasă, când albastre, când roz sau vernil, acestea se înşiruie pe străzi pietruite cu un pavaj de cel puţin un secol. Piaţa centrală, în apropierea Primăriei, este străjuită de bănci unde aproape seară de seară tinerii, liceeni sau studenţi, îşi petrec ceasuri bune ascultând muzică, discutând, fără a fi gălăgioşi, cu bun-simţ, fără a deranja trecătorii grăbiţi. Tot acolo poţi afla despre atestarea documentară a Cernăuţiului, 600 de ani de existenţă, încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Şi apoi multe flori care te surprindeau prin varietate şi te îmbiau la relaxare.

Cei care sunt pentru prima oară în străvechiul oraş românesc îşi doresc să vadă Universitatea. Aici au studiat atâţia români, oameni de cultură din secolele trecute. Aici şi-au desăvârşit studiile fie de filologie, fie de istorie sau teologie, în acest oraş multicultural pe unde a cutreierat şi Eminescu, cel care are o statuie discretă, de tânăr frumos, căruia i se aduce omagiu românesc de cei care nu au uitat că limba română trebuie să fie la ea acasă.

Gardul ce înconjoară Universitatea este puternic. Porţile scârţâie din încheieturi când sunt deschise vizitatorilor. Duminica a fost norocoasă pentru noi, iar aleile pietruite ni s-au deschis larg, ne-au îmbrăţişat curiozitatea. Te uimeşte construcţia din cărămidă cu turle, care adăposteşte săli ample, încăpătoare, încărcate de multă istorie românească, despre care nu vorbeşte ghidul.

În biserica din interior, preoţi care săvârşesc o slujbă aflată pe final, afară aşteptând miri şi mirese pentru ceremonialul căsătorie. Fericirea se citeşte pe chipul lor şi nu e nevoie să cunoşti o limbă străină ca să descoperi şi să le citeşti pe feţe bucuria. Le-am admirat tinereţea şi gesturile încărcate de emoţii. Grădina încărcată de copaci exotici şi de flori îi adăposteşte pentru fotografiile ce vor fi martore fidele pentru mai târziu.

Coridoarele, holurile Universităţii, scările sunt atât de măreţe şi darnice prin spaţiul vast, marmorean. Iar aceste săli, albastră sau roşie, au adăpostit evenimente istorice, chiar momentul Marii Uniri. Acum, în sala albastră era o expoziţie de artă contemporană, dar aici s-au semnat documente importante chiar recent, între state vecine. Oglinzile şi mesele întortocheate creau o atmosferă rară, uşile grele ale încăperilor se închideau în urma ta şi păstrau aproape tainic trecutul. Statui impunătoare stăteau parcă de pază, iar cei care le priveau se transpuneau în timp şi meditaţie.

Privim ca pentru ultima oară măreţia Universităţii şi plecăm mai departe. Vrem să revedem cimitirul unde sunt înmormântate personalităţi mari ale culturii româneşti. Să revedem locul de veci al lui Aron Pumnul, acolo unde cu ani în urmă am lăsat tricolorul românesc. N-am reuşit să vedem casa în care a vieţuit şi unde l-a primit adesea pe liceanul Eminescu. Sperăm că a fost reabilitată.

În vecinătatea veşniciei profesorului de limbă română descoperi criptele familiei Hurmuzachi, Flondor. Oamenii vrednici au marcat, şi-au pus amprenta în diferite momente de răscruce pentru români. Multe dintre cripte sunt distruse, uitate, părăsite, bălăriile acoperă adevăratele monumente de arhitectură. Treptat, probabil în timp, românismul din cimitir va dispărea, şi e mare păcat. Poate ne dezmeticim în această goană după un capitalism aproape fanatic.

Teatrul Naţional are în faţă statuia Olgăi Kobilianskaia, născută la Gura Humorului. Aici au loc spectacole, cunoscătorii artei dramatice se delectează cu piese ale unor autori celebri. Iar parcul radia atâta frumuseţe şi culoare în plină dimineaţă. Copacii din vecinătate, de pe marginea şoselei, îşi lăsau, într-o linişte deplină, să li se desprindă rar câte o frunză, care se răsucea în diferite chipuri până atingea pământul.

Grăbiţi, trecătorii se îndreptau spre biserică. Ne îndreptăm şi noi. În faţa Catedralei, un spaţiu amplu unde se jucau copii de diferite vârste; ei nu aveau răbdare să asculte slujba. Mamele îi însoţeau şi-şi doreau să-i convingă de binefacerile rugăciunii, dar fără rezultate…

Zidurile Catedralei de un roz-movuliu se înălţau sub dangătul clopotelor. Am intrat şi ne-am amestecat printre credincioşi, ne-am închinat ca toţi cei prezenţi, dar atenţi la ce se întâmpla în jurul nostru. Nu ne explicam de ce unele icoane aveau în interior înşirate pe câte un lănţişor bijuterii de aur, inele, cercei, verighete. Cei din jur au bănuit nelămurirea noastră, iar o tânără care se exprima destul de greu în limba română ne-a lămurit. Cei cărora divinitatea le-a răspuns la rugăminţi, i-a ajutat, le-a trimis un semn, au considerat potrivit să răsplătească bunăvoinţa şi i-au adus ofrandă, au înşirat darurile pe lănţişoare la icoanele de închinare. N-am rămas mult, ne-am îndreptat spre biserica greco-catolică şi cea armenească. Şi acolo enoriaşi, femei şi bărbaţi, copii.

Timpul se scurge cu repeziciune şi suntem nevoiţi să ne gândim la plecare, la ultimele retuşuri, să ne luăm la revedere de la porumbeii din parc, să mai aruncăm o privire spre Eminescu şi spre florile lăsate cu nostalgie la picioarele genialităţii sale. Cei care au mai trecut prin Cernăuţi au remarcat cu certitudine că în apropierea poetului naţional se află un fel de micropiaţă pe marginea trotuarului, cu precupeţe de fructe, produse lactate, flori din grădina proprie. Sunt sigură că ele nu ştiu în preajma cui îşi aşază marfa.

N-am uitat să ne luăm rămas bun şi de la casa românească, Centrul Cultural „Eudoxiu Hurmuzachi”, nu de multă vreme apărută pe strada pietonală din apropierea Primăriei. Acolo, un avocat, un român inimos, a considerat că a e bine să fluture steagul românesc, să pătrundă tradiţia românească şi să nu se uite că Cernăuţiul a fost pământ românesc. Nu uitaţi, când vizitaţi oraşul, să treceţi pe acolo, ca fetele să nu uite să vorbească în limba mamei.

Cu gândul spre casă ne îndreptăm spre graniţă. Soarele ne dogoreşte. Maşinile se mişcă destul de încet, semn că aici nu s-a schimbat nimic. Am trecut hotarul după ore bune de aşteptare şi iată-ne aproape de casă, fără să uităm fâşia care ne desparte de cei de acelaşi neam cu noi.

Prof. JENICA ROMANICĂ, Vatra Dornei

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI