Poveşti de călătorie – Despre suferinţă într-o cetate veneţiană

doina cernica intr-o fortareata 1Dacă cetăţile veneţiene din Marea Mediterană mă umplu de visare, cea mai veche boală cunoscută din istoria omenirii îmi stârneşte fiorul, neatenuat de timp, pe care l-am trăit în copilărie la lectura cărţii “Mihail, câine de circ”. De altminteri, paradoxal pentru mine astăzi, îl asociez pe Jack London îndeosebi spaimelor durabile, o alta fiind a sălbăticirii câinilor, a reîntoarcerii în lumea lupilor, din “Chemarea străbunilor”. Oricum, atunci când am hotărât să merg în Spinalonga, am făcut-o pentru fortăreaţa ei medievală, crezând că vizitarea fostei leprozerii despre care am aflat după aceea este facultativă, o posibilitate la faţa locului pe care nu aveam de gând să o concretizez, deoarece îmi repugna ideea transformării suferinţei umane în obiectiv turistic. Dar la Spinalonga, alegerea este o iluzie.

Când am văzut micuţa insulă de pe vasul “Saint Nicolas”, i-am recunoscut imaginea surprinsă din avion: părea o coroană împărătească ieşind din valuri, strălucitoare în soarele amiezii, o bijuterie pe mătasea de azur a Mării Cretei. Dar cu cât ne apropiam, ni se arăta în realitatea zilei şi a istoriei: un pământ-cetate izbucnit din ape. Fortăreaţa Spinalonga, ridicată de veneţieni spre sfârşitul secolului XVI pe ruinele alteia, datând din Antichitate. Legenda o leagă, peninsulă, de Creta şi o desparte de ea prin intervenţia inginerilor veneţieni, războaiele o aruncă sub stăpânirea turcească şi o eliberează politic, dar nu şi de turci care prinseseră rădăcini viguroase, ca spinii, în pământul ei aspru, pe care însă într-o singură noapte reuşeşte să li le reteze vestea aducerii suferinzilor aici, preschimbarea insulei în lazaretul Greciei.

Am coborât puţini dintre pasagerii vaporului de 250 de persoane şi am înaintat trudnic pe scoarţa zgrunţuroasă: harpoanele privirii celor rămaşi pe punte ne sfâşiau spinarea. Aşteptând gruparea şi ghidul, m-am aşezat pe un colţ de piatră şi sub soarele năucitor am închis ochii ca să-i deschid într-o carte. Întâi, dintr-o obişnuinţă devenită ritual, în cea a suceveanului Jean Bart, în jurnalul său de bord din 1908: “pe o mică insulă, ca un bloc de piatră, desprinsă de coasta muntelui şi aruncată mai departe în apă, se vede ruina zidurilor crenelate ale unui fort, care păzea intrarea în baie. /Printre dărâmături se mai deosebeşte încă placa de piatră cu sculptura leului înaripat al mândrei Veneţii, care stăpânea odată, ca regină a mării, insulele întregului Levant”. Apoi, în cartea Victoriei Hislop, carte şi autoare descoperite doar cu câteva zile în urmă drept cele mai frecvente în standurile Stalidei de la sfârşitul verii anului 2014: “Zidurile masive de piatră ale fortificaţiei veneţiene se desenau nedesluşit deasupra ei. Cum putea trece de acest obstacol aparent impenetrabil? Atunci remarcă în porţiunea rotunjită a zidului intrarea îngustă, amplasată ceva mai sus de nivelul unui cap de om. Era o deschidere de mici dimensiuni, întunecoasă pe întinderea decolorată a zidăriei şi, apropiindu-se, văzu că era intrarea într-un tunel prelung ce făcea o cotitură, blocând imaginea lucrurilor aflate la celălalt capăt. Cu marea în spate şi zidul în faţă, nu putea să meargă decât într-o singură direcţie – înainte, în gangul neguros şi sufocant”.

doina cernica intr-o fortareata 2“I se spune «Poarta lui Dante»”, şopti ca pentru sine Florin Stănişteanu, ghidul, dar tăcerea care se înstăpânise brusc îi lăsă cuvintele să planeze până la capătul şirului, în care cititorii adevăraţi le însoţiră în gând cu celebrul avertisment: “Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi!” Noaptea ei fierbinte a reprezentat însă singura porţiune şi singurele clipe palpabile de racordare la Infernul dantesc şi la cutremurătoarele pagini ale lui Brunea-Fox. Nu mai vorbesc de absolutul groazei, excomunicării şi condamnării din versetele “Leviticului”! Celelalte câte se vor mai fi ivit în Spinalonga sau după plecarea de acolo intră în categoria construcţiilor imaginaţiei şi ale coşmarurilor ei, dar atunci, ieşind din tunel, n-a mai fost loc, măcar un răstimp, decât pentru surpriza unei aşezări asemănătoare cătunelor bunicilor noştri de la ţară, vii şi generatoare de circuitele vieţii cât am fost noi copii şi ei oameni încă în putere, apoi năpădite de plasa vegetalului când ei înşişi au început să-i aparţină tot mai mult, cu noduri de crengi în mâini şi picioare şi mască de frunză uscată pe faţă. Am intrat aşadar pe străduţele unui mic sat înconjurat deodată cu insula de zidurile fortăreţei veneţiene. Un sat cu locuinţe şi magazine, cu şcoală, spital şi biserică, cu mici culturi şi cimitir, năpădite acum de ierburi şi flori, dar, graţie paşilor turiştilor, nu şi înghiţite de ele. Florin Stănişteanu ne cheamă în faţa unei hărţi, îşi apropie arătătorul de un semn sau altul de pe ea, apoi îl îndreaptă spre edificii şi puncte cardinale dirijându-ne privirea, în vreme ce, toate aparţinând acestui spaţiu chiar dacă în timpuri diferite, poveştile se amestecă, iar noi, urmărindu-le hipnotic şi trăindu-le deopotrivă, le suntem contemporani. Acum ne bucurăm de apa adusă în butoaie din Plaka, aşezarea de vizavi pe ţărmul Cretei, sau adunată de la ploaie în rezervoarele uriaşe de către garnizoana veneţiană, îndeajuns, cu ele pline, să facă faţă nevoilor unui an întreg, acum ne punem palmele la urechi, ferindu-le de vâjâitul ghiulelelor de fier şi de sticlă, acum intrăm în atelierele şi dormitoarele ostaşilor, acum cumpărăm halva de la negustorii turci şi alte delicatese, întrebându-ne în sinea noastră cât sunt aduse pe cale cinstită şi cât din contrabandă. Cel mai tare însă răsună totuşi povestea lazaretului, deşi a trecut mai mult de o jumătate de secol de când, descoperindu-se antidotul cumplitei boli, a fost desfiinţat. Neîndoielnic, din anul 2005, de când a fost publicată “Insula”, cartea Victoriei Hislop îi amplifică şi îi susţine cu putere sonoritatea.

Tânăra englezoaică Alexis Fielding, arheolog înzestrat, vine în Creta pentru Cnossos, vestitul oraş antic, dar încercând să cunoască şi trecutul mamei sale, originară din Plaka, are revelaţia unei istorii uluitoare. Ea se ţese cu istoria insulei devenită din anul 1904 bolniţă şi temniţă pentru toţi suferinzii Greciei pe care bacilul lui Hansen îi condamnase la stigmat fizic, la degradare şi la moarte. Condiţiilor mizere de care au parte pe Spinalonga şi gândului la sfârşitul oribil, câţiva dintre suferinzi le opun strădania unei vieţi cât de cât normale pentru ei şi pentru semeni. Şi cum boala nu alege, intelectualii, oamenii cu o înaltă poziţie socială cândva, deportaţi aici îşi unesc eforturile, scoţând un ziar, exercitând presiuni asupra guvernelor pentru ameliorarea vieţii pe insulă, pentru încurajarea şi finanţarea cercetărilor medicale menite să stopeze răul şi chiar, vis al visurilor, să vindece. Implicat în desfăşurarea acestora, medicul care venea de la Atena o dată pe săptămână ajunge acum de trei ori, iar un preot cu vocaţie se stabileşte în aşezarea proscrişilor, mâncând împreună cu bolnavii din farfuriile lor, bând apă din paharele lor. El va pleca, sănătos, ultimul din Spinaloga, unde va mai întârzia în singurătate şi reculegere şapte ani după descoperirea leacului şi desfiinţarea lazaretului în 1957, ca să poată oficia, creştineşte, ultima pomenire pentru cei decedaţi şi îngropaţi în cimitirul insulei.

Suferinţa povestită şi ascultată. Amintirea suferinţei vizitată. Intrăm în biserică, mulţi şi în spălătoria care funcţiona non-stop, totul fiind aici iar şi iar spălat, iar şi iar dezinfectat. Până şi banii. Ieşim prin poarta mare ca să vedem lumea interzisă internaţilor din lazaret, Creta în arama splendorii asfinţitului de soare. Aparatele încep să sâsâie. Suferinţa ascultată, fotografiată, filmată. Imortalizată.

Mergem acum pe lângă zidurile fortăreţei, înconjurând astfel Spinalonga. O dată pe an, de sărbătoarea Sfântului mare mucenic şi tămăduitor, doctorul fără arginţi Pantelimon, drumul devine procesiune cu lumânări aprinse şi aduceri aminte răscolite. Dar altfel un soi de pâslă vegetală înveleşte cicatricile lăsate insulei de ghiulele, de iatagane, de deznădejdea mai adâncă decât pumnalul înfipt şi răsucit dincolo de plăsele.

Seara, din nou la Stalida, înşir pe măsuţă plicuri cu ierburile miraculoase ale Cretei, tuburi cu alifii din uleiul măslinelor ei aparte care ar putea să aline efectele secundare, dar aproape insuportabile ale chimioterapiei. Celei mai vechi şi mai grele boli din lume, abia secolul XX, la sfârşitul primei sale jumătăţi, i-a găsit remediu. Oare azi timpul curge mai repede? Şi dacă da, în ce direcţie?

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: