Om cumsecade, profesor onest prin nordica Putnă, Mircea Aanei scrie romane care-i seamănă. Proza lui este serioasă, urmărind, fără fasoane stilistice, conturul unui spaţiu real; desigur, nu se poate vorbi despre o copiere/imitare a realităţii, ci, în buna tradiţie literară, de reconstrucţie în limita realului, imaginaţia fiind folosită doar în măsura în care este necesară la recrearea culorii şi a sunetului unui timp trăit subiectiv. Dacă „Potecile primăverii” (ediţia a doua, Editura AccentPrint, 2015) reprezintă, mai degrabă, un jurnal transformat (nu cosmetizat) în roman, un alt volum, publicat în 2014, la aceeaşi editură, şi intitulat „Unde-i tinereţea mea?…” depăşeşte limitările inerente stilului diaristic şi urmăreşte povestea unei vieţi irosite. De fapt, ratarea, eşuarea în banal, distrugerea iluziilor reprezintă teme comune ale romanelor lui Mircea Aanei, poate şi pentru că, de multe ori, viaţa este mai „inventivă” decât literatura, situaţiile prin care ne obligă (pe toţi, nu numai pe scriitori) să trecem depăşind imaginaţia.
Provenind dintr-o familie harnică, numeroasă şi cucernică, Mircea Aanei îşi caută – şi-şi găseşte – subiectele, temele fundamentale şi energia de scriitor exact în acest mediu, poate şi fiindcă cel mai bine scrii despre lucrurile pe care le cunoşti. Ficţiunea nu prea-şi găseşte rostul atunci când ai în vedere realizarea unei „cronici de familie” (la un moment dat, prezentându-şi romanul „Potecile primăverii”, autorul riscă eticheta de „bildungsroman”, dar ea nu corespunde nici ca intenţionalitate, nici ca realizare, fiind vorba, mai degrabă, de un nărav al profesorilor de română de a explica/încadra/ clasifica etc. nu numai ceea ce scriu alţii, ci şi ceea ce scriu ei înşişi). Prin urmare, considerând mai nimerită sintagma „cronică de familie”, trebuie spus că romanul „Unde-i tinereţea mea?…”, în ciuda dezavantajului pe care-l oferă, din start, titlul (prea siropos, amintind de romanţe şi alte cântece de petrecere) este bine scris, într-o limbă corectă şi curată, fără abundenţa aceea de figuri de stil la care te-ai aştepta după un asemenea titlu.
Şi, fiindcă „Unde-i tinereţea mea?” nu este restricţionat, maiorescian, de gustul vreunei „duduci din Vaslui” (de care se cuvenea să ţină cont inclusiv Ion Creangă, când trimitea poveşti şi povestiri la „Convorbiri literare”) şi nici de chingile vreunui alt „canon literar”, Mircea Aanei apelează la o formulă modernă (şi destul de folosită) – cea a pluralităţii vocilor narative – pentru a-şi urmări personajul în oglinzi paralele.
Profesorul Grigore Afloarei (fratele autorului) află, la 63 de ani, că suferă de o boală incurabilă şi că mai are foarte puţin de trăit. Discursul narativ brodat în jurul acestei teme – iminenţa morţii – nu se distanţează net de ceea ce, îndeobşte, ne-a oferit până acum literatura română de la origini până în prezent. În „Prins”, de Petru Popescu, de exemplu, personajul despică firul în patru, speculează, filosofează, pe scurt şi cu o formulare împrumutată din folclorul scriitoricesc, „se scarpină pe creier” – sau bate apa-n piuă (cum zicea nea Marin, şoferul-filosof de pe strada mea) – bazându-se pe compasiunea cetitorului şi pe răbdarea care vine la pachet cu această compasiune. Personajul lui Mircea Aanei, profesor care-a renunţat, de mult, la catedra de Limba română pentru o slujbă mai bănoasă, dar înjositoare, la un hotel din Bucureşti, nu are suficientă putere speculativă (linia lui ontologică s-a cam redus la muncă, „bucate alese”, băutură cât cuprinde şi, mai ales, sex la întâmplare) şi nici apetenţă pentru transcendent, aşa că nu face nicio încercare de a-şi depăşi condiţia (tragică, fără îndoială). Recursul la memorie reprezintă moartea dintâi, moartea mică, după ea urmând să vină moartea cea mare, definitivă. Rememorând scene din copilărie şi adolescenţă, din tinereţea irosită şi din anii fără rost care i-au urmat, Grigore Afloarei nu-şi găseşte împăcarea necesară, nu se purifică prin confesiune/spovedanie, ci reuşeşte să se întunece, să se închidă, să intre de bunăvoie şi înainte de vreme în moarte. O carieră ratată, o căsnicie ratată, o viaţă ratată sunt subiecte puternice, care-l depăşesc, însă, pe recepţionerul de la „Intercontinental”, gata oricând să lăcrimeze la auzul unor cântece vag romanţioase, banale, dar patetice, de genul „La fântâna cu uluc” sau la lectura unor texte ca „Prinţesa Pasăre” de Florin Ţupu.
Ceea ce face Mircea Aanei, ca autor, este să-şi lase personajul să-şi arate limitele, nereuşitele, căderile. Nu ai impresia, ca cititor, că au fost selectate/adunate în mod special doar scene în care personajul se face de râs; dimpotrivă, lipsa de perspective şi de ideal, dezumanizarea, căderea în banal, în ridicol, mentalitatea infantilă, apucăturile de neam prost (datorate stării de ebrietate permanente) fac parte din structura intimă a lui Grigore-condamnatul şi-i dau autenticitate. Prin urmare, şi romanul – realist, cu perspectivă narativă dublă (obiectivă şi subiectivă în egală măsură) – devine, tocmai din cauza autenticului pe care-l cultivă, unul care merită atenţia cititorului.
VALERIA MANTA TĂICUŢU
* Cronică reprodusă după revista “Spaţii culturale” nr. 41
Comentarii