Sufletul…

Au mai rămas şi-n urbea noastră câteva magazine, mai ales alimentare, în care să întâlneşti oarece vestigii ale comerţului socialist cu amănuntul. Acele vânzătoare care nu prin vârstă îţi atrag atenţia, nu, ci prin acreală, prin senzaţia pe care ţi-o dau că, deranjate de faptul de a fi ajuns acolo, printre rafturi şi după tejghele, te mai bagi şi dumneata în sufletul lor deranjându-le cu o întrebare ori o solicitare. În fine, aşa s-au deprins ele să-şi facă reclamă şi, ca atare, le eviţi, cu magazinul „lor” cu tot, de câte ori poţi. Iar într-o seară intri într-un modern magazin cu de toate, intri dimpreună cu alte sute de persoane şi constaţi că, la capăt, dintre mulţimea de case de marcat funcţionează doar vreun sfert, astfel încât muşterii s-aşază la cozi lungi şi leneşe, tot aşteptând şi aşteptând, de le iese sufletul. Iar dacă într-un prilej mai fericit abia ai constatat dinainte ecranele pe care se derulează diverse materiale publicitare (atunci întrebându-te cine oare ar avea vreme şi atenţie să le parcurgă conţinutul!), iată că acum ajungi să pricepi că, poate, de fapt, chiar asta este strategia: să fii ţinut cât mai mult în picioare în faţa lor, până memorezi fără să vrei toate mărcile, produsele, adresele şi numerele de telefon. La vremuri noi, s-ar putea zice că nu doar suportul e (relativ) nou, ci, cum s-ar zice profesional, metoda de targetare a conţinutului publicitar. Altfel, reclama e sufletul comerţului. Şi cu mult înainte ca Samuel Johnson (în „The Idler”, 1759) să ne-o spună…