Mi-a fost dat de multe ori să trec dincolo, adică în ţara mea, Basarabia, unde pământul e la fel ca la noi, udat de ploi, bătut de vânt, încălzit de acelaşi soare, bătătorit de istorie. Oamenii sunt la fel, grăbiţi să nu piardă clipa, ispitiţi de mersul vremii.
Ziua se arăta toridă, cu temperaturi prea mari pentru omul de la munte obişnuit ca ceaţa să se ridice aproape de orele zece, când soarele este de o suliţă pe cer, când iarba proaspăt cosită mai musteşte încă spre orele amiezii. Colbul drumului se ridică din când în când după roţile grăbite ale maşinilor, asfaltul se încinge sub povara căldurii, iar noi, mânaţi de plăcerea reîntâlnirii, nu ne lăsăm cu una cu două înmuiaţi de toropeală, deoarece ştim unde vrem să ajungem. Acolo unde cineva ne aşteaptă cu toată dragostea.
Istoria ne surprinde în toată splendoarea ei. Voievozii Moldovei se chemau sub ochii urmaşilor. Tulnicele îi chemau din străfunduri de veac, limba română le vorbea într-un glas melodios, tradiţiile erau la ele acasă, la casa Moldovei aşezată cuminte cu bunei şi nepoţi, cu fraţi şi surori de aceeaşi limbă şi aceeaşi mamă.
Au răspuns, aşezaţi la o masă a tăcerii, toţi înţelepţii Moldovei.
Acum a poposit Alexandru cel Bun. Chip luminos şi bun cu norodul, aduce slavă Moldovei, principe bun, strateg pe măsură, prietenos cu vecinii şi cu cei ce iubeau pacea. Înţelept şi cu respect faţă de cei drepţi, chibzuit şi domn peste cei mulţi şi blajini, ctitor de locaşuri de rugăciune, apărător al credinţei neamului şi al hotarelor. A înfruntat hoardele cotropitoare cu dragoste de glie, cu gândul peste veacuri la urmaşi, aşa cum stă bine unui domn cu iubire de vatra strămoşească.
Gândul său bun a străbătut prin timp şi iată că urmaşii pe care i-a bănuit nu l-au uitat, şi-au amintit şi i-au înălţat falnic bust în partea lui de Moldovă, la Căuşeni.
Iar urmaşii urmaşilor lui în iunie, ziua a douăsprezecea din veacul al douăzeci şi unulea, 2015, i-au adus braţe de flori, i-au aşezat cu evlavie şi respect tricolorul aproape de inima sa.
Apoi versul din suflet rostit de cei tineri a trecut departe, ca un ecou peste dealuri şi văi, peste graniţe care despart forţat fraţii de fraţi. Pentru că cineva, cândva, aşa, dintr-un fel de moft, a pus un deget pe harta lumii şi a decis că aici se desparte un pământ de alt pământ, un frate de o soră, un părinte de un copil. Şi s-a tras cu nonşalanţă o linie atât de dureroasă pentru noi. Şi au urmat şi gerul Siberiei, iar răufăcătorii s-au înmulţit, s-au mărit şi hrăpăreţii, dar astăzi Alexandru cel Bun a dat un semn – cine vrea să înţeleagă şi să ia aminte are multe de învăţat. Istoria te învaţă, doar tu trebuie să nu te laşi păcălit de netrebnici.
Şi atunci o lacrimă s-a ivit în colţul ochiului. S-a prelins pe obrazul bătut de razele soarelui, care n-a uscat-o. Se prelingea încet asemenea gândului, care şi el străbătea dimensiuni fabuloase ale timpului.
Coroana domnească a lui Alexandru cel Bun, măreaţă asemenea zidurilor unei cetăţi, se reflecta în toată splendoarea. Cei adunaţi contemplau într-o linişte cuminte. Din când în când, o adiere de vânt sau o umbră desprinsă parcă dintr-o ramură de copac le răcorea sufletul şi mintea. Din adâncuri istoria îşi cerea dreptul la judecata dreaptă. Abia atunci frate şi soră, peste un pod de flori, fără trădări se vor îmbrăţişa şi vor merge împreună pe acelaşi drum. Atunci strămoşii îşi vor dormi liniştiţi somnul de veci.
Şi iar mă înclin, pentru a nu ştiu câta oară, în faţa ta, Basarabie, pământ românesc. Şi mi-e drag şi colbul drumului, şi răsărita ce stă să înflorească mi-e dragă, şi vorba molcomă ce te învăluie, şi cusătura de pe altiţă, şi cântecul doinit, şi tu întreagă Moldovă gătită de sărbătoare.
Fii binecuvântată şi vă aşteptăm la noi în familie, tu frate şi soră!
Prof. Jenica Romanică,
Vatra Dornei
Comentarii