Creşterea şi descreşterea unei şcoli

Şcoala Medie Tehnică Financiară Mixtă Rădăuţi

Promotia 1955 la intalnirea din anul 1998

Promotia 1955 la intalnirea din anul 1998

Prof. Vasile Precop

În perioada 1948-1955 a funcţionat la Rădăuţi Şcoala Medie Tehnică Financiară Mixtă Rădăuţi, ca făcând parte din substanţiala reţea de învăţământ de la acea dată din oraş. Atunci funcţionau Şcoala Medie Tehnică de Cooperaţie, Şcoala Tehnică Zootehnică, Şcoala Silvică, Şcoala Pedagogică de Învăţători, Şcoala Pedagogică de Educatoare, Liceul de Fete, Liceul de Băieţi, Căminul de Ucenici, unele dintre ele, printre care şi cea financiară, fiind urmaşele celor nevoite a-şi părăsi sediile din Cernăuţi, ca urmare a anexării abuzive a acelei părţi a Bucovinei de către „marea prietenă de la răsărit”. În efemera sa existenţă, această şcoală a format 175 de cadre economice cu pregătire medie, cadre care la absolvire erau capabile să preia şi efectueze pe cont propriu activităţile pentru care erau pregătite.

Corpul didactic era coordonat de prof. Procopie Bilan şi prof. Gheorghe Mleşniţă, care au îndeplinit în această ordine funcţia de director. Succesiunea promoţiilor, numărul absolvenţilor şi profesorii care au îndeplinit îndatoririle de diriginte se prezintă astfel: 1951 = 18 absolvenţi, diriginte prof. Octavian Amariţei; 1952 = 31, prof. Vasile Precop; 1953 = 28, prof. Rodica Lungoci; 1954 = 33, prof. Octavian Amariţei; 1955 = 64 (clasa A – 32, prof. Mihai Ungureanu, clasa B – 32, prof. George Voloşin). Dintre cei 175 de absolvenţi, 73 (42%) au urmat studii universitare, devenind 41 economişti; 7 jurişti; 25 alte domenii (8 militari, 6 profesori, 4 ingineri, 5 medici şi 2 artişti), dintre care 2 (1,15%) au obţinut titlul de doctor.

Absolvenţii acestei şcoli au îndeplinit atribuţiile decurgând din fişele posturilor ocupate, şi anume: 32 – director, 77 – contabil-şef şi contabil principal, 41 – inspector financiar, inspector bancar şi revizor contabil, 25 – alte funcţii îndeplinite în concordanţă cu studiile ulterioare urmate.

În decursul timpului, unora dintre absolvenţi, recunoscându-li-se profesionalismul în domeniu şi activităţile obşteşti prestate, li s-au încredinţat funcţii importante, precum este aceea de vicepreşedinte de consiliu judeţean sau local – Gavril Moroşan, CPJ Suceava, Vasile Cupşan, CPJ Bacău şi Vasile Puha, CL Rădăuţi.

Au dus faima şcolii peste graniţele ţării Filip Lungoci şi Vasile Voloşiniuc, prin activităţile desfăşurate în cadrul unităţilor bancare internaţionale în care România avea participaţii şi efectua operaţiuni specifice acestui sector.

Banca de Investiţii (ulterior BRD), la nivel judeţean, a fost condusă de Gheorghe Mihailiuc şi subsemnatul, Banca Naţională (ulterior BCR), la nivelul Filialei Rădăuţi, de către Constantin Calancea; activitatea economică a multor unităţi a fost gospodărită de contabili-şefi precum Ilie Creţu, Vasile Huţuleac, Mircea Prelipceanu, Calistrat Cuciureanu, Constantin Băleanu, Ion Martinescu şi mulţi alţii. Din ultima promoţie, a făcut parte şi Vasile Andronache, specialist în ministerul de finanţe. Gheorghe Medrihan a fost conferenţiar la Institutul Politehnic Iaşi, decedat înainte de susţinerea tezei de doctorat. Elena Moisiciuc a fost o apreciată profesoară de limba şi literatura română.

Istoria a făcut parte din programa acestei şcolii, de altfel ca toate materiile de cultură generală. Pe lângă acestea, programa era „îndestulată” cu obiecte de studiu specifice profesiilor pentru care ne pregăteam (Economie Politică, Buget, Finanţe şi Credit, Contabilitate – specifică tuturor ramurilor economice: productive, unităţi comerciale, de prestări de servicii, bugetare şi bancare –, Statistică, Venituri de Stat şi de la populaţie, Analiza situaţiei economice a întreprinderilor pe baza elementelor conţinute de bilanţul contabil şi darea de seamă a acestora cu specificul ramurilor economice respective.

Istoria, pentru că tot am menţionat-o prima, era predată de prof. Procopie Bilan, singurul de această specialitate, care îndeplinea şi funcţia de director. Procopie Bilan, om de talie medie spre mică, cu o privire pătrunzătoare, adesea peste ochelari, avea un surâs aproape permanent în colţul gurii, o freză formată dintr-o cantitate modestă de păr pieptănat cu cărare şi vorba voit şepelită. În cadrul orelor de curs ţinea foarte mult la însuşirea temeinică a cunoştinţelor de către toţi elevii. Pentru fixarea cunoştinţelor cu mai mare uşurinţă folosea atât noţiuni compuse, cât şi fapte istorice exprimate… prin glume, ca de exemplu „Go-Hu-Ge-A-Slav-Bug-Pe-Cumani-Ta”. Această prescurtare fixa în memoria elevului succesiunea popoarelor năvălitoare asupra teritoriului locuit de români (Goţi, Huni, Gepizi, Avari, Slavi, Bulgari, Pecinegi, Cumani şi Tătari); despre îndeletnicirea grecilor de a face comerţ spunea: „Deci, aşa şi prin urmare, grecii fac comerţ pe mare; prin urmare aşa deci, este vorba despre greci”.

Prof. Vasile Precop

Prof. Vasile Precop

Geografia era specialitatea prof. Vasile Ţigănescu, de baştină din Călugăriţa-Horodnic, om de o aleasă cultură şi de un profesionalism desăvârşit, un talentat prozator, ceea ce nu ne era cunoscut la acea vreme. Prof. Vasile Ţigănescu a fost un neobosit călător, făcându-ne cunoscute locurile prin care l-a purtat destinul. Am aflat mult mai târziu despre puternica prietenie dintre Vasile Ţigănescu şi Vasile Precop, preţuirea şi admiraţia celui din urmă faţă de opera literară a primului, manifestată în mod concret prin îngrijirea ediţiilor din perioada de după 1989. Vasile Ţigănescu a avut astfel parte de recunoaşterea operei, prin acordarea de decoraţii, editări şi referinţe critice excelente, dar şi de contestări din partea altora, atitudine corelată direct cu capacitatea de înţelegere şi gradul de cultură ale celor implicaţi. Cred că o bună parte din opera sa este autobiografică, cea mai sugestivă în acest sens rămânând pentru mine „Cărarea mutului”, sugerând trecerea prin viaţă în condiţiile interdicţiei de a comunica ce-ţi stă pe suflet.

Tainele ştiinţelor naturii ne erau împărtăşite de prof. Mihai Zăicescu, de statură sub medie, rotofei şi cu un tic verbal – „măi, măi”, proslăvindu-şi fetiţa „care lipeşte piroşte, măi”, ceea ce nu constituia un defect, dar era subiect de amuzament pentru haidăii neastâmpăraţi. Era un om bun şi înţelegător, cu mult discernământ şi respect faţă de munca părinţilor noştri, ceea ce-i sporea exigenţa faţă de noi.

Noi am făcut parte din generaţia care a mărşăluit de acasă la şcoală şi viceversa mai mult pe jos şi de cele mai multe ori desculţ, atunci când vremea permitea asemenea „voiajuri”. Viaţa la internat era supravegheată de către Ioan Lăzărescu – preot şi profesor de filosofie pensionar, blând şi sfătos, exigent, dar şi înţelegător cu problemele vârstei la care eram. Intervenţiile pe care le făcea în cadrul orelor de pregătire erau adevărate momente de încântare, datorită marelui bagaj de cunoştinţe pe care le avea, dar mai ales modului de prezentare a acestora.

Obiectele de specialitate intrau în obligaţiile de studiu începând din anul al doilea şi au fost predate cu multă competenţă şi claritate de specialiştii în domeniu: Gheorghe Mleşniţă, Mihai Ungureanu, Rodica Lungoci, Cornel Ganea, George Voloşin, Peritz Ştromigher, Traian Fetcu, Isidor Bălţei şi alţii.

În cadrul obiectelor de specialitate, am învăţat şi utilizarea maşinilor de calcul existente la acea vreme, şi anume: 1. abacul (numărătoarea), acel obiect cu care am fost învăţaţi în clasa I să continuăm să numărăm atunci când nu ne mai ajungeau degetele de la ambele mâini. Am învăţat să efectuăm 6 operaţiuni aritmetice la acest aparat şi anume adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea, ridicarea la pătrat şi extragerea rădăcinii; 2. adiatorul, un instrument de calcul format dintr-o suită de rigle gradate fixate pe un suport ce permite glisarea lor pe verticală şi efectuarea operaţiunilor de adunare şi scădere; 3. rigla de calcul; 4. tabulatorul, sau cum îl numeam noi atunci râşniţă, instrument care funcţiona pe baza forţei imprimate manual cu ajutorul unei manivele. Poate vi se pare neimportant, dar nu dispuneam nici măcar de acestea în practica executată sau chiar în exercitarea sarcinilor de serviciu la locul de muncă. Operaţiunile contabile, balanţele analitice şi sintetice cu patru sau mai multe coloane le scriam cu mâna şi le socoteam cu „calculatoarele” personale, Munceam în raport cu atenţia de care era capabil fiecare.

Deşi aceasta era o şcoală cu o specializare concretă, printre obiectele de studiu care, pe lângă că erau obligatorii, erau şi foarte agreate de către noi, se aflau muzica, educaţia fizică şi igiena. Educaţia fizică înlesnea participarea la competiţiile sportive interşcoli şi la nivelul oraşului, la susţinerea probelor pentru obţinerea titlurilor sportive FGMA sau GMA (fii gata pentru muncă şi apărare sau gata pentru muncă şi apărare). Probele de schi se desfăşurau pe Dealul Crucii, cele de înot pe râul Suceviţa, la Podul Vlădichii, probele de atletism şi jocurile sportive – pe stadionul oraşului, care atunci se afla vizavi de Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi”.

Participarea la repetiţiile ansamblului coral organizat de prof. Traian Bodnar cu elevii selectaţi din toate şcolile ce funcţionau la acel moment în oraşul Rădăuţi se făcea în sala de gimnastică a liceului de băieţi mai înainte pomenit. Această formaţie întrunea cei mai buni cântăreţi dintre membrii corurilor care erau organizate în toate şcolile, numărând peste 200 de elevi.

În afara lecţiilor de igienă, medicul ne-a iniţiat în acordarea primului ajutor, în cadrul organizaţiei de Cruce Roşie, la care participam toţi cu plăcere şi entuziasm, şi asta nu numai în virtutea tinereţii, ci şi a unui spirit de solidaritate şi compasiune care ne era cultivat de către întreg corpul didactic.

Am avut aşadar parte de o instruire şi educaţie făcute cu competenţă profesională şi responsabilitate umană. Religia nu făcea parte dintre obiectele de studiu; dimpotrivă, era interzisă oficial. Simţeam însă o oarecare discriminare atunci când era vorba despre sărbătorile catolice, mozaice şi ortodoxe, ultimilor nefiindu-le admise şi nici motivate absenţele în acele zile.

Simţeam solidaritatea umană a profesorilor atunci când ne aflăm în dificultate, indiferent de motiv, cu excepţia obrăzniciei.

Am făcut parte din ultima promoţie a acestei şcolii. Timp de 4 ani pregătirea s-a făcut pe baza caietelor maculator, pe care luam notiţe din expunerile profesorilor, a actelor normative în vigoare care reglementau la acea vreme domeniile de activitate pe care le studiam. În toată această perioadă nu au existat manuale. Singurele cărţi de care am beneficiat au fost „Bugetul de Stat al U.R.S.S.”, traducerea unui tratat de buget al lui Rovinschi, care, de fapt, era destinat studenţilor de la ISEP Bucureşti (actuala Academie de Studii Economice), o lucrare editată în format A4, două volume care însumau peste aproximativ 600 de pagini şi cântăreau peste 3 kg, şi o lucrare intitulată „Economie Politică”, o traducere după un oarecare Nikitin, o lucrare mediocră în comparaţie cu „Economia Politică” a lui Barbu Zaharescu, tocmai interzisă atunci.

Lipsa manualelor ne-a creat neajunsuri, dar şi obişnuinţa cu munca necontenită, cu nevoia de a ne descurca în viaţă pe baza mijloacelor proprii. Neajunsurile de la acea vreme au devenit de fapt o veritabilă şcoală de viaţă de la care a învăţat fiecare cât a reuşit.

Aveam şi burse. Bursa se acorda celor merituoşi sub forma celei de merit, indiferent de starea materială. Bursa socială se acorda celor cu posibilităţi materiale modeste sau precare, condiţionată de rezultate satisfăcătoare la învăţătură.

Anul şcolar 1954-1955 a debutat într-o manieră fără precedent în istoria şcolii, având următoarea structură: 3 clase paralele în anul I de studii, câte 2 clase paralele în restul anilor de studii, respectiv II, III şi IV. Nu peste mult timp însă, respectiv în cursul lunii octombrie a anului 1954, a intervenit măsura lichidării şcolii din motive necunoscute nouă şi până în prezent. Am făcut parte din anul de studii norocos, care a fost tolerat să-şi încheie şi valorifice cei trei ani anteriori, obţinând în vara anului 1955, în urma examenului susţinut, calificarea de Tehnician Financiar (cei din clasa A în specialitatea „Venituri de stat”, iar cei din clasa B, în specialitatea „Contabilitate industrială”).

Nenorocirea din toamna anului 1954 a afectat numeroşi tineri, care s-au risipit în toate zările şi al căror viitor la fost schimbat, amânându-le sine die maturizarea profesională.

Cu examenul de diplomă susţinut de promoţia noastră s-a încheiat existenţa acestei efemere şcoli.

Toate promoţiile au organizat întâlniri de revedere la intervale de 10 ani în prima etapă, după care unele promoţii, printre care şi ultima, la 5 ani sau chiar anual. În anul 2010 s-a organizat întâlnirea tuturor promoţiilor, prilej cu care s-a dezvelit o placă memorială pe principala clădire în care a funcţionat şcoala, a fost editat volumul intitulat „Şcoala Medie Tehnică Financiară Mixtă din Rădăuţi”, s-a cinstit memoria celor care ne-au părăsit printr-un parastas la Biserica „Sf. Nicolaie” din cadrul Mănăstirii Bogdana şi s-a realizat o înregistrare video pentru eternizarea clipei.

Să sperăm că aceste rânduri nu vor constitui ultima pomenire a acestei şcoli de la închiderea căreia au trecut 60 de ani.

Ec. HARALAMBIE ENACHE

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI