După strămutarea la locaşurile de veci, în 2 iulie 1504, românii i-au spus „cel Bun”, „cel Bătrân” şi „cel Sfânt”. Polonezii, germanii şi turcii i-au spus primii „cel Mare”. Mihai Eminescu îl numea „Ştefan cel Mare, cel Bun, cel Sfânt”. Cum este el pentru noi, cei de azi?
Pentru a înţelege un om, trebui să ai ceva în comun cu el, căci pe cel complet străin de sufletul tău nu îl poţi înţelege. După cum raportarea la credinţă şi la Biserică reprezintă un test, Sfântul Ştefan cel Mare este azi o piatră de hotar, în faţa căreia oamenii se despart. Cei care îi înţeleg lupta pentru credinţă şi neam, îl iubesc. Cei care nu îi înţeleg această luptă, pentru că ei înşişi nu o poartă, încearcă să îl minimalizeze.
Dar cum să îl minimalizezi pe cel care a domnit 47 de ani cu o strălucire nemaiîntâlnită în poporul român? Necunoscându-l! Neştiinţa, spune un cuvânt duhovnicesc, este unul dintre cei trei uriaşi care, alături de uitare şi amânare, preced orice păcat.
Prea puţin îl cunoaştem pe cel despre care istoricii români şi străini scriu continuu studii şi descoperă noi şi noi lucruri. Este drept, poporul îi simte aureola măreţiei şi a sfinţeniei şi îl cinsteşte. Ştim că a sfinţit pământul Moldovei cu locaşuri sfinte, că biserici precum Putna, Voroneţ, Neamţ – el le-a ridicat. Mai puţin ştim că râvna pentru credinţă l-a făcut să construiască biserici şi mănăstiri nu doar în Moldova, ci şi în Ţara Românească, Transilvania, Muntele Athos şi să sprijine multe alte locaşuri sfinte.
Ştim că s-a luptat ca niciun alt conducător român pentru ţară, dar şi pentru Europa şi pentru întreaga creştinătate. Mai puţin înţelegem de ce atâta râvnă, riscându-şi de atâtea ori viaţa. Abia acum, în contextul terorismului islamic, lupta sa capătă mai mult înţeles, iese din paginile istoriei şi ne apare reală şi actuală.
În 1453, cu patru ani înainte de a urca Sfântul Ştefan pe tronul Moldovei, sultanul Mahomed al II-lea cucerise Constantinopolul. Pentru aceasta a fost supranumit „cuceritorul” – era vorba de oraşul simbolic al creştinătăţii, oraşul împăratului, Ţarigradul din folclorul balcanic. În viziunea Cuceritorului, pentru el urma un marş triumfător spre restul Europei. I-a stat în cale neînfricatul voievod al Moldovei, pe care nu a reuşit să îl învingă decisiv, deşi dispunea de armata Imperiului Otoman, mult mai numeroasă decât cea a Moldovei.
Ce l-a făcut pe Sfântul Ştefan să reziste? De unde atâta înţelepciune şi putere în omul care a purtat 42 de ani o rană dureroasă, căruia i-au murit primele două soţii şi patru copii în timpul vieţii sale, în cel care a trebuit să se apere nu numai de turci, dar şi de statele creştine din jurul său? Sfinţii ne-au lăsat învăţătura că discernământul şi puterea vin din smerenie: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” spune Sfântul Apostol Petru şi îndeamnă pe creştini „smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit”. Iar smerenia este dăruită de Dumnezeu pentru ascultare.
Venit pe tron foarte tânăr, orfan de tată din copilărie, între cei de care a ascultat ca un fiu s-a numărat Mitropolitul Teoctist I. Iertarea boierilor din tabăra lui Petru Aron, cel care i-a ucis tatăl, nu se poate înţelege decât prin ascultarea de sfatul mitropolitului. Pentru a-l avea alături pe mitropolit, l-a cooptat în Sfatul domnesc. În 1469, în semn de adâncă preţuire, a sfinţit Mănăstirea Putna chiar de ziua onomastică a acestuia – la pomenirea Cuviosului Teoctist, pe 3 septembrie.
Cu câtă smerenie s-a purtat după strălucita victorie de la Vaslui (1475)! A postit cu apă şi pâine şi a dat ordin ca nimeni să nu cuteze să îi atribuie lui victoria, ci numai lui Dumnezeu. Cu câtă smerenie a primit înfrângerea de la Războieni: „Eu, împreună cu curtea mea, am făcut ce-am putut şi s-a întâmplat cum am spus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să fie numele Lui”!
Smerenia face diferenţa
Cel mai puţin cunoscut aspect al Sfântului Ştefan este smerenia. Dar tocmai smerenia face diferenţa între un conducător bun şi un conducător rău. Sfântul Ştefan nu s-a luptat din trufie, ci s-a luptat din smerenie. Nu s-a folosit în mod manipulator de credinţa în Dumnezeu, ci s-a pus pe sine în slujba lui Hristos. Legătura dintre smerenia inimii şi măreţia publică, intuită de către poetul Ioan Alexandru în versul „Ştefan e mare pentru că a fost smerit”, rămâne tainicul drum spre sfinţenie al voievodului. Singură smerenia i-a fost reazemul de neclintit în cei 47 de ani de nevoinţă în slujirea de conducător, în care adesea puternicii lumii nu l-au sprijinit: „După ce vrăjmaşul a plecat, am rămas lipsit de orice ajutor din partea creştinilor; pentru că ei nu numai că nu m-au ajutat, dar au fost între dânşii unii care poate au simţit plăcere pentru paguba făcută mie şi ţării mele de către păgâni” (1477). Tot smerenia a fost cea care i-a deschis ochii sufletului să înţeleagă necesitatea apărării credinţei, să înţeleagă că este responsabil şi va da socoteală în faţa lui Dumnezeu şi pentru mântuirea supuşilor săi, nu doar pentru nivelul lor de trai.
Doar mergând pe drumul smereniei ne vom putea apropia de adevăratul Ştefan, voievodul pe cât de smerit, pe atât de mare. Cuvintele sale, cuvintele contemporanilor şi cuvintele urmaşilor atestă măreţia, iar sfinţenia arată smerenia sfântului Ştefan vodă – aşa l-a numit poporul din încredinţare de sus, imediat după trecerea la cele veşnice, auzind în inimă cuvintele cu care Hristos l-a primit în Împărăţia Cerurilor „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău”.
Cuvintele sale
„Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie”. (Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către Principii creştini, după victoria de la Vaslui, 1475)
Cuvintele contemporanilor
„Lucrarea ta asupra necredincioşilor turci, vrăşmaşi comuni, săvârşită până acum cu înţelepciune şi bărbăţie, au adus atâta strălucire numelui tău, că eşti în gura tuturor şi eşti lăudat cu deosebire de toţi, în unire de simţiri. Pentru lucrarea pe care ai săvârşit-o şi o săvârşeşti cu slavă şi cucernicie, ar trebui mai degrabă a ţi se mulţumi”. (Papa Sixt IV, 1476)
„Nu s-a îngâmfat Ştefan în urma acestei biruinţe (n.n.: victoria de la Vaslui), ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine. Şi a dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că ştiau toţi că învingerea din ziua aceea numai lui i se datoreşte.
O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câştigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruinţă asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici îşi petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile”. (Jan Dlugosz, 1415-1480)
„El este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic, arată bine la trup pentru vârsta sa, dacă această meteahnă nu l-ar fi chinuit, dar sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i aduc o uşurare, după cât pot să-mi dau seama acuma la început. Fiul său, domnul Bogdan voievod, urmează pilda domnului, tatăl său, e sfios ca o fată şi e bărbat viteaz, prieten al virtuţilor şi al oamenilor virtuoşi, este tânăr cam de vreo 25 de ani. Supuşii sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă”. (doctorul Matteo Muriano, 1502)
Cuvintele urmaşilor
„Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine le-au făcut; el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice aşezământ a căruia rămăşiţe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte Ştefan vodă le-au urzit, îţi va zice el, şi iar Ştefan vodă. În sfârşit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate monumentele, toate isprăvile şi instituţiile făcute în cinci veacuri, de atâţia stăpânitori”. (Mihail Kogălniceanu)
„Ştefan al Moldovei, ai trăit veacuri în sufletele româneşti şi vei trăi de-a pururea. Sămânţa ce-ai pus în inimile noastre a rodit şi poruncile tale s-au îndeplinit.
Prin jertfa de sânge a sute de mii din fiii patriei am împins hotarele până la marginile însemnate de graiul şi de sângele românesc. Chilia şi Cetatea Albă, la pierderea cărora a sângerat inima ta, sunt ale noastre, şi Ardealul, pentru care tu şi viteazul tău fiu Petru Rareş aţi purtat armele victorioase peste munţi, este al nostru. Al nostru-i malul mării şi bogata Dunăre de jos.
Şi tot după a ta poruncă făcut-am răzeşi, în tot întinsul pământului românesc, pe toţi care au purtat arma în timp de război, lucrând cu plugul în timp de pace.
Steagul tău purtător de biruinţă l-am aşezat în Mitropolia capitalei noastre, spre a fi înfăţişat mulţimilor la zile mari de sărbătoare pentru întărirea şi înălţarea sufletelor noastre.
Şi totuşi, când am plecat genunchii în faţa scumpului tău mormânt, în sufletul meu s-a născut încă o duioasă rugă, pe care o îndreptăm către tine ca unui părinte din veac adormit, dar necurmat, alăturea de sufletele noastre. În numele tău şi al marilor tale fapte am găsit izvorul nesecat al răbdării în timpul de umilinţă şi al curajului în timp de restrişte. Insuflă-ne duhul sfintei uniri în inimile noastre, pentru ca să putem duce înainte greaua sarcină a Statului nostru întregit”. (Regele Ferdinand I, 1920)
„În ziua de 2 iulie 1504 Ştefan-vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregii ţări pe stâlpii puternici ai biruinţelor sale.
Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe ai săi, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţării sale de moştenire. De atunci toate drumurile spre hotarele duşmane fusese bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zădar.
Amintirea sa a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţei neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar nici un vânt năprasnic n-a putut-o stinge. Şi astăzi ea se înalţă puternică, în marea flacără de mândrie şi recunoştinţă ce porneşte din toate inimile noastre la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului împărat senin al românimii”. (Nicolae Iorga, 1904)
„Când vorbim de conştiinţa unităţii româneşti înainte de 1918, noi obişnuim să-l pomenim pe Mihai Viteazul. Şi pe drept! Dar înaintea lui, cel care a avut această conştiinţă a neamului românesc de pretutindeni, a fost Sfântul Ştefan cel Mare. El ştia că românii majoritari din Transilvania subjugată sunt români, vorbesc româneşte şi că sunt de credinţă ortodoxă. Şi a vrut să-i ajute să-şi menţină această credinţă şi conştiinţa de neam. Aşa se explică faptul că a întemeiat acolo, în inima Ardealului subjugat, o eparhie, o episcopie.
Ştefan cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit Moldova. Şi-a luat-o de bună voie. Şi a suferit pentru ea. În acea vreme Ardealul n-a avut un Ştefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a avut Ardealul pe cineva care să-i ducă crucea, şi a dus-o poporul, şi fiecare în parte, până a venit biruinţa. Aici, moldovenii au fost binecuvântaţi de Dumnezeu c-a venit el, Ştefan, să le poarte crucea, să nu doarmă el pentru ca să doarmă ceilalţi, să nu se odihnească el pentru ca să vă odihniţi voi, să rabde el de foame în campaniile militare pentru ca să nu suferiţi voi de foame. Ştefan cel Mare, sunt convins de aceasta, a venit trimis de Dumnezeu după 25 de ani de fărâmiţare lăuntrică, de lupte interne, după care Moldova urma să se prăbuşească sub jugul imperiului otoman. Ştefan a ştiut aceasta şi şi-a luat crucea pe umeri, având în sine marile virtuţi ale unui creştin”. (Mitropolitul Bartolomeu Anania, 2004)
„Fă, Doamne, ca să-l avem de-a pururi înaintea ochilor noştri ca exemplu al iubirii de ţară şi de glia strămoşească, ca hotarele pe care le stăpânim astăzi să fie hotare neclintite, cum neclintit are să rămână în noi credinţa în Dumnezeu, Cel care ne-a încredinţat o misiune pe pământ, misiunea de a răspândi cultura, civilizaţia şi pacea pe pământul udat de lacrimile strămoşilor noştri.
Binecuvântată fie sfinţenia lui Ştefan cel Mare, binecuvântaţi să fie cei ce cred şi-l cinstesc prin închinare, binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste noi şi peste voi toţi, cu al Său dar şi a Sa iubire de oameni, acum şi în nesfârşiţii veci. Amin”. (Episcopul Nicolae Ivan, 1922)
Pagină realizată de protos.
DOSOFTEI DIJMĂRESCU
şi monah
TIMOTEI TIRON, Mănăstirea Putna
Comentarii