„(…) Refugiaţii români, adunaţi în jurul gazetei «Ardealul» (devenită apoi «România Nouă»), dându-şi mâna cu tinerimea din Basarabia, au socotit că a sosit vremea ca să intre acum în lupta deschisă pentru înfăptuirea unirii politice a tuturor românilor într-un singur stat. Împrejurarea că viteaza armată română este stăpână peste întreaga Basarabie, ne dă oarecum putinţa unei desfăşurări slobode a acestei lupte sfinte şi drepte. Noi socotim această armată în care, pe lângă ostaşii din România, sunt şi zeci de mii de români din Transilvania, Bucovina, Maramureş şi Macedonia, ca o armată a întregului neam românesc, menită să lupte nu pentru alipirea la România a ţărilor care se află încă sub stăpâniri străine, ci pentru crearea unei Românii nouă, a întregului neam. Această Românie nouă va fi făcută de noi toţi şi va fi a noastră, a tuturor. (…) Ea va fi pe atât de bună pe cât de destoinici vom fi noi în a o aşeza pe temelii trainice şi pe cât de serioşi ne vom şti dovedi în faţa Aliaţilor. Fiind toţi Românii la un loc şi fiind animaţi de un singur ideal puternic, e de la sine înţeles că această Românie va fi mai bună decât România de până acum, de care atâţia basarabeni se tem, şi mai bună decât oricare altă ţară românească, înţelegând aici şi Basarabia”.
Publicând această Declaraţie într-o zi istorică, având o dublă semnificaţie, pe de o parte e ziua „în care toţi românii ar trebui să serbeze amintirea celei dintâi uniri, săvârşite la 1859, între două ţări româneşti”, iar pe de alta ziua în care Basarabia s-a proclamat independentă, semnatarii documentului consideră că „noi cei mai jos iscăliţi, potrivit punctului nostru de plecare, nu ne mai socotim ca până acum: ardeleni, basarabeni, bucovineni ş.a.m.d, şi nu ne mai socotim nici numai ca fiii aceluiaşi popor, ci ca cetăţenii (grajdanii) aceluiaşi stat unitar românesc, ca cetăţeni ai României nouă, a tuturor românilor, cu aceleaşi datorii faţă de fiecare parte a ei şi cu acelaşi drepturi. De astăzi înainte noi vom fi totodată ostaşi ai acestei Românii, pentru făurirea şi întărirea căreia venim să luptăm cu orice armă va trebui. Deocamdată, lupta noastră va fi purtată cu condeiul la această gazetă, care este continuarea «Ardealului» şi care, de-acum înainte va fi condusă de un comitet de redacţie alcătuit din românii din toate ţările”. (Iniţial, „Ardealul-Transilvania” a fost condusă de dr. Onisifor Ghibu.)
Grupul de refugiaţi din toate teritoriile locuite de români formulează o nouă concepţie despre poziţia românilor faţă de toate teritoriile din spaţiul vechii Dacii, asupra cărora fiecărui român îi revine o răspundere directă, ca asupra propriei sale proprietăţi, ce i-a fost uzurpată, ocupată, însuşită nelegitim de străini prin forţă, cucerire, expansiune: „Potrivit vederilor noastre – scriu semnatarii Declaraţiei –, fiecare parte de pământ locuit de români, de neamul nostru este a întregului neam şi datoria faţă de el este deopotrivă de mare. Câtă vreme împrejurările vor face deci ca această gazetă să se tipărească în Basarabia, e firesc ca stările de aici să ne intereseze mai mult şi că, potrivit vederilor noastre, să le judecăm nu ca pe nişte lucruri de interes local, basarabean, ci ca lucruri de interes general românesc. Prin această prismă vom judeca lucrurile din toate provinciile româneşti, fiind încredinţaţi că numai astfel se va putea întări viaţa noastră naţională”.
La această dată – 24 ianuarie 1918 – analizând situaţia din Basarabia din perspectiva concepţiilor lor, grupul de refugiaţi din toate teritoriile locuite de români, constată: „La lupta noastră se alătură, deocamdată, numai tineretul studios din Basarabia, dar avem credinţa întemeiată că, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând vom vedea în rândurile noastre şi pe românii basarabeni cu adevărată dragoste de neam, începând de la preoţi şi învăţători şi până la deputaţi şi miniştri. Căci dacă până acum putea să însemne o primejdie ca cineva să lupte în Basarabia pentru unirea neamului, de aci încolo, având scutul armatei române, ar fi o trădare (vânzare) dacă basarabenii nu şi-ar înţelege datoria lor naţională cea mai înaltă. Teama de străini trebuie să piară odată! Destul ne-au asuprit până au fost ei stăpâni pe soarta noastră, de acum trebuie să ne fim înşine stăpâni şi să nu ne mai uităm la ce spun ei. Căci ştim bine că nu pentru binele nostru vorbesc ei, ci pentru al lor”.
Încrederea nestrămutată în dreptatea cauzei pentru care luptă le insuflă românilor din toate teritoriile locuite de români nădejdea în victorie: „Lucrând în bună înţelegere cu cei strânşi în jurul acestei gazete nădăjduiesc că vor izbuti să închege o luptă sistematică în vederea atingerii marelui scop fără de care neamul nostru românesc nu mai poate avea nici un viitor; ei cred că vor reuşi să-i convingă pe toţi românii de neapărata nevoie a unirii întregului neam şi să facă şi cercurile europene politice să recunoască şi să sprijinească punctul lor de vedere”.
Declaraţia refugiaţilor din toate teritoriile locuite de români se adresează tuturor românilor de pretutindeni, dar în primul rând celor din Basarabia, ceea ce, în perspectiva evenimentelor ce vor urma, capătă o însemnătate fundamentală: „În această credinţă ei – semnatarii Declaraţiei – se adresează prin aceasta tuturor românilor şi, deocamdată, mai ales basarabenilor, în mijlocul cărora se desfăşoară propaganda, ca să se străbată de însemnătatea tuturor acestor vremuri unice în felul lor şi să facă tot ce este omeneşte cu putinţă, pentru înfăptuirea scopului celui mare. Fiecare să-şi dea seama că mântuirea noastră este numai într-o Românie nouă, a tuturor românilor”. „Pentru înfăptuirea acestei Românii vom lupta, pentru realizarea ei vom trăi, pentru înfăptuirea ei vom muri, dacă va fi nevoie!”.
Proclamarea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti dintre Prut şi Nistru la 24 ianuarie/4 februarie 1918 – urmată în aceeaşi zi de Declaraţia de la Chişinău a unui grup de refugiaţi din toate teritoriile locuite de români – a generat şi alte ecouri de bucurie şi solidaritate din partea românilor.
La Iaşi – Capitala încă liberă a tuturor românilor din întreg spaţiul vechii Dacii –, la numai trei zile de la acest eveniment, ziarul „Mişcarea”, principalul organ oficial de presă al partidului liberal care se afla la putere, condus de Ionel I.C. Brătianu, publica articolul „În Basarabia: conştiinţa naţională”. Articolul releva vivacitatea şi tenacitatea naţională a basarabenilor, care, deşi izolaţi şi ostracizaţi în întunericul temniţei ţariste de peste un veac şi mai bine, cu o ardoare şi vigoare de nebiruit „a revenit la viaţa sa naţională”, mobilizându-se şi organizându-se în chip democratic şi proclamându-şi independenţa.
Coordonat de I.G. Duca, ideologul partidului liberal, ziarul scria: „Zădarnică a fost noaptea cea grea de un veac întreg în care a zăcut Basarabia, din 1812 şi până acum”. „Nici şcoala, nici administraţia românească, nici chiar biserică românească în această frântură a ţării noastre pe care stăpânirea tiranică voia să-i înece în imensitatea dintre Prut şi Nistru şi Oceanul Pacific pentru ca nici urmă să nu mai rămână din viaţa naţională a poporului sfâşiat”. „De la noi nu putea trece nici un semn, nici o chemare la redeşteptarea de dincolo de Prut şi până la Nistru, încât România Liberă nu era pentru Basarabia un focar de iradiere naţională, aşa după cum era pentru celelalte frânturi ale neamului românesc”. „Şi totuşi, a fost destul să cadă lanţul robiei ţariste pentru ca libertatea să îmbrace numaidecât o formă de viaţă naţională în provincia dintre Prut şi Nistru. (…). Astfel, conştiinţa naţională a românilor basarabeni a devenit un factor politic de cea mai mare însemnătate pentru neamul nostru şi a inspirat acte de cârmuire, care alcătuiesc desigur unul dintre cele mai fericite evenimente din istoria naţională”.
Printre documentele epocii din acele zile, menite să exprime gândurile şi sentimentele elitei culturale româneşti faţă de proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti, este demnă de menţionat şi Chemarea scriitorilor din România, Ardeal şi Bucovina, adresată locuitorilor din Basarabia. Chemarea este semnată – la data de 31 ianuarie/13 februarie 1918 – de către un grup numeros de scriitori din vechiul regat, cărora li se adaugă şi confraţi din Transilvania, în frunte cu Ion Agârbiceanu, şi unii bucovineni, ca Gavril Rotică şi Dimitrie Marmeliuc. Se configurează prin acest document comunitatea scriitoricească înfrăţită în cuget şi simţire a viitoarei Românii întregite.
Documentul acesta a fost publicat aproape simultan în două din publicaţiile principale ce se editau la Chişinău – „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 11, din 31 ianuarie 1918, şi „România Nouă”, anul II, nr. 11, din 1 februarie 1918: „În aceste clipe – declarau scriitorii români de pretutindeni – când armata noastră, biruitoare la Oituz, Mărăşeşti şi Mărăşti intră în Basarabia, chemată de ocârmuirea noastră naţională, ca să vă dea liniştea şi să aşeze puternic stăpânirea voastră pe pământul muncit de voi, inima noastră în care atâta amar de vreme am frământat şi sporit durerea deopotrivă de voi, saltă de cea mai curată fericire”.
Scriitorii români se referă în continuare la împrejurările vitrege când, în urmă cu mai bine de un veac a fost ocupată şi anexată la imperiul ţarist jumătatea de răsărit a Moldovei, teritoriul dintre Prut şi Nistru locuit de „fraţi buni, de acelaşi sânge”, care au fost despărţiţi de familia lor etnică printr-un „zid de întuneric”; izolaţi de fraţi, apăsaţi de groaza şi întunericul ţarist, fără libertăţi şi fără lumină”, colonizaţi cu străini şi exploataţi ca nişte robi, „noi, cei slobozi pe pământul nostru românesc, priveam cu jale cum neamul nostru din Basarabia se întunecă şi se stinge, fără să-i putem da un ajutor”. Şi încă mai mult decât atâta: conducătorii de la Petrograd, autoproclamându-se ca apărători ai crucii şi ocrotitori ai românilor, „eliberatori” de sub jugul Semilunii otomane, ticluiau şi răspândeau „tot felul de născociri mincinoase, că să samene vrajbă între noi, pentru ca apropierea să nu mai fie cu putinţă nici în sufletele noastre”.
Comentarii