Eroi de la Broşteni

Primele mele amintiri despre sărbătorirea eroilor sunt din clasele primare. Pe 9 mai, ziua capitulării armatei germane, împreună cu învăţătorii noştri Cătălin Gheorghiu şi Ana Tănase, mergeam în curtea parohiei „Sfântul Neculai” din Broşteni la monumentul eroilor sovietici… Se recitau câteva poezii, corul intona cântece patriotice, cele permise atunci, în anii ’50, şi cam atât. Era aproape un act de complezenţă.

De atunci, din şcoala primară, s-a născut în mintea mea de copil o întrebare: „De ce eroii sovieticii aveau un monument şi ai noştri români nu?…” Nu ştiam eu atunci jertfa de sânge a concetăţenilor mei din Broşteni din cel de-al Doilea Războli Mondial, dar cunoşteam perfect tragediile din familiile tatei şi mamei. Din casa tatălui din satul Hăleasa au plecat pe front, în 1941, patru voinici ca brazii şi nu s-a mai întors decât tata. Familia mamei, Ionea, a avut şi ea doi luptători pe front, din care nu s-a mai întors niciunul. Caporalul Dumitru Ionea a murit pe front, iar fratele lui, Vasile, în sanatoriul de la Bisericani, judeţul Neamţ. Stând prin tranşee cu apa până la genunchi, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, fiind reformat şi trimis acasă, apoi dus de bunicul la acel sanatoriu, unde la scurt timp a murit.

Din familia tatei, sergentul Gavril Ilie şi caporalul Gavril Gheorghe au căzut pe undeva în zona oraşului Târgu Neamţ, când se retrăgeau în faţa ofensivei sovietice. Sublocotenentul Gavril Ion, cel mai şcolit dintre fraţi şi mândria familiei, şi-a dat duhul în Munţii Tatra, în iarna lui 1945. Scena morţii mi-a povestit-o camaradul lui, Ion Drazman din Caboaia, printre hohote de plâns. „Să fii bărbat mă! Că uncheşu tău, căruia îi porţi numele, a fost un comandant destoinic şi viteaz”.

Amintirile tatei din concentrări, război şi prizonierat (7 ani) mă îngrozeau. În încercuirea de la Cotul Donului, din regimentul lui au scăpat doar el şi încă un camarad. Ceilalţi luptători au fost măcelăriţi de ruşi sau luaţi prizonieri. S-au salvat sub un tanc, apărându-se cu o mitralieră, iar noaptea au fugit urmăriţi de o grupă de ruşi. Au fugit mulţi kilometri, printre gloanţe, până când li s-a pierdut urma într-o pădurice. La primul izvor, tata a băut două căşti de apă şi şi-a pierdut cunoştinţa. S-a trezit la o mănăstire. Călugării, omeni ai lui Dumnezeu, nu numai că nu l-au predat autorităţilor, ci l-au îngrijit şi pus pe picioare cu untură de bursuc, miere de albine şi vin. Cum îi văzuseră murind pe ultimii comandanţi, ştiau că nu mai au unităţi şi singurul lucru era să meargă la Regimentul 11 Artilerie din Focşani, conform regulamentelor militare. Noaptea mergeau, ziua dormeau prin porumb sau hogeaguri. M-aş lungi prea mult dacă aş descrie adevărata odisee a întoarcerii tatei acasă. Este luat prizonier de ruşi de două ori şi de fiecare dată evadează. Impresionat de starea jalnică a tatei, comandantul de la Focşani îl trimite acasă. De la Focşani şi până la Broşteni, tot noaptea şi tot pe jos. Frontul era pe undeva prin Ardeal, dar trupe de ocupaţie ruseşti erau pretutindeni. Când a ajuns în munţi, a putut merge şi ziua. Din Târgu Neamţ, Pipirig, Farcaşa, Sabaşa, a coborât direct în livada din Pietroasa, unde bunicul era cu oile în tomnat. Fiind şi în prag de seară, nu l-a cunoscut: netuns, nebărbierit, cu hainele rupte şi zdrenţuite, l-a considerat un dezertor şi era să nu-l primească în bordei. Când a început să-i spună că a luptat în acelaşi regiment cu sergentul şi comandantul de tun Gavril Petrea, i-a trezit interesul bunicului şi l-a invitat înăuntru. Cu greu l-a recunoscut…

Şi atunci cum să nu am eu cultul eroilor sădit în inimă, să-i respect, venerez şi cinstesc cu pioşenie?

Nedreptatea cu monumentul eroilor din Broşteni am reparat-o. În legislatura 2000-2004, cât am fost primar al comunei Broşteni, s-a construit un monument în faţa liceului, pe şoseaua Naţională 17B. Cu bani puţini, dar cu ajutorul a doi oameni inimoşi: arhitectul Gheorghe Chirilă din Suceava şi constructorul local Stelică Parasca. La baza frontispiciului sunt trecuţi toţi cei 106 eroi căzuţi în Primul Război Mondial. De Ziua Naţională, pe 1 Decembre, şi la Înălţarea Domnului, oficialităţile oraşului, veterani de război, atâţia câţi au mai rămas – 8, trecuţi toţi de 95 de ani – depun coroane la monument, iar elevi ai Grupului Şcolar Broşteni prezintă programe artistice, cu poezii şi cântece patriotice; de data aceasta fără restricţii.

Totuşi, pe cei 8 veterani de război şi pe noi, 133 de urmaşi de veterani, ne macină o întrebare: „De ce veteranii şi urmaşii lor din Broşteni nu au primit pădure conform legilor 187/1945 şi 212/208, în timp ce cei din zona Dornelor şi chiar din comuna vecină Borca – Neamţ, au primit?…

Cu permisiunea dumneavoastră, stimaţi cititori şi distinsă redacţie, voi reveni cu acest aspect. (ION GAVRIL, Broşteni)