Cu siguranţă că românii care au trăit acei ani de război, în primele linii sau măcar urmările imediate, îşi simt sufletele răscolite şi-şi tot repetă măcar fragmente din iadul de pe pământul României. Cu riscul de a mă repeta mereu, îl citez pe Românul nostru academician Nicolae Iorga: „Nu suntem vinovaţi că Dumnezeu ne-a aşezat cu pământul în bătaia tuturor vânturilor…”. Da, ne-am putea compara cu un hotar (hat se spune la ţară) între Apus şi Răsărit, spre care au tânjit şi au şi lovit mereu străinii… „Că străinu-i ca şi spinul”… spunea Luceafărul nostru şi mai continua şi cu o urare (ca să nu-i zic blestem): „Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii!/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia!”.
Recunoscători suntem în aceste zile că mai-marii ţării, la împlinirea celor 70 de ani de la terminarea ultimului război (şi ultimul să fie!!) sunt răsplătiţi cât de cât veteranii de război şi văduvele celor ciuruiţi de gloanţe, neştiindu-se ce glie le-a acoperit oasele sau care mlaştini i-au primit pe fundul lor. După ce marile puteri au trecut la tratative, pentru a-şi împărţi prada, în urmă a mai rămas o armată de orfani de război. Comuniştii au înfiinţat case de copii, orfelinate, dar de care au beneficiat şi unii cărora le trăia mama vrednică. În schimb, dacă unii purtau semn de întrebare cu privire la „ţărăniştii” din familie sau despre rude trimise pe la Canal, nu erau orfani, şi încă de ambii părinţi?…
Au fost cazuri binecunoscute, mie personal de asemenea, că sub cerul negru de avioane americane, văile şi dealurile de dincoace de Prut erau pline de tunuri, de tancuri, de cete de români şi nemţi urmărite de armate ruseşti.
Prăpădul a fost atât de mare, încât orfanii minori nici actele de deces ale părinţilor nu le-au avut vreodată. Mai târziu au fost nevoiţi să apeleze la martori pentru a-şi dovedi starea socială, apartenenţa… etc. Dar nu-i adevărat că „cine nu are părinţi, nu are nimic”. Îl are pe Dumnezeu Atotputernicul, care te ajută să munceşti, să înveţi, să-i crezi pe cei căzuţi la greu şi să rezişti şi la fel de fel de umilinţe. Acum, cel puţin, ne bucurăm că nu mai auzim vocile care să ne denigreze, neţinând cont câte generaţii ne-au apărat acest sfânt pământ al neamului nostru. În fruntea I.C.R. se află acum, slavă Domnului, Nicolae Breban, recunoscut literat român.
În „Politice”, Patapievici scria că românii de azi sunt „tâmpi” (dacă „şcoala scotea tâmpiţi” – Traian Băsescu), că sunt „gângavi”, „un popor de oameni urâţi”, „care transmit ură” şi „…că …a început să spună numai prostii”. Oare de aceea se obţin atâtea premii în aur şi distincţii la concursuri internaţionale? De aceea ne putem mândri cu atâtea nume de români cu descoperiri şi invenţii în istoria lumii?!
Este adevărat că şi acum, după 70 de ani de la al II-lea Război Mondial, ar trebui să ne facem timp şi să medităm mai adânc. Trebuie să recunoaştem că am fost şi mult răbdători şi toleranţi. De aceea nici nu e de mirare că avem cele mai diverse nume de familie: Rusu, Bulgaru, Tătaru, Cazacu, Mârza, Sârbu, Ardeleanu, Ungureanu, Neamţu, Sasu, Grecu, Ţigănescu, Slovacu, Ucraineţ, Turcu, Macedon, Polanschi, Slavu… etc.
Ne bucură această înrudenie, dar ne-a dat Dumnezeu şi un puternic şi veşnic tânăr apărător: pădurea! Ea a dat românilor, în toată istoria, loc de adăpost, de hrană şi de apărare, până să treacă toate groaznicele!
Iată de ce putem fi şi foarte trişti şi dezamăgiţi astăzi: n-au distrus cele două războaie prin care a trecut ţara, cât au distrus cei 25 de ani de tranziţie, care au măcelărit la propriu pădurea!
Mai sperăm că de la cel mai mare dregător al statului, până la cel mai sărac român (şi sunt mulţi!) vom forma un front comun hotărât pentru a opri măcelul din pădurile noastre. Măcar din recunoştinţă pentru trecutul în care ne-a oferit adăpost, dar şi pentru a le arăta lacomilor de bani şi lemn românesc că noi ne iubim ţara, aşa cum nu-i uităm şi iubim pe acei pe care-i păstrăm în pământul ei, care le oferă adăpost.
Prof. VIORICA LAVRIC
Gura Humorului
Comentarii