Visătorul lui Gheorghe Ungureanu

visul-canadianHalucinantă povestea autorului dornean Gheorghe Ungureanu din Visul canadian, carte apărută la „Rovimed Publishers” din Bacău în 2014. Scriitorul ne introduce într-o societate rinocerizată, formată din indivizi alienaţi de o forţă omniprezentă şi omnipotentă, cărora li s-a prescris orice mişcare, sub un urlet la unison. Aici toţi mărşăluiesc striviţi de o comandă care a fost investită cu cea mai distructivă sarcină: anularea oricărei personalităţi. Aici, din moment ce suntem într-un lagăr congruent cu suprafaţa României, nu i se permite nimănui să iasă din front. Aici nimeni nu are voie să gândească şi nici măcar să viseze, funcţia aceasta fiind preluată de campionii cugetării proletare. Dintr-o asemenea perspectivă, un popor e transformat într-o mârţoagă numai bună să poarte ochelarii aferenţi. Până şi cravaşa trebuie simţită doar prin usturime, urmele adânci lăsate şi pielea crăpată.

Romanul începe abrupt, printr-o adevărată cascadă interogativă, măiastra formulă asigurând ab initio captivitatea (a, ce cuvânt potrivit contextului!) cititorului până la finalul textului: – Detest sau îmi este doar teamă? De ce mă aflu aici? Ce se întâmplă cu mine? Când voi pleca şi cum voi reuşi să pun stavilă acestei stări sufleteşti? Cu alte cuvinte, personajul e aruncat dintr-un spaţiu concentraţionar larg, unde a îndrăznit să-şi manifeste personalitatea, într-unul de proporţii reduse cu o titulatură prea bine cunoscută: clinică de sănătate mintală, aflată, în acest caz, în proximitatea triajului căii ferate. Din acest loc pleacă trenurile în toate direcţiile, însă, din păcate, cu aceeaşi sumbră destinaţie, cea mai sinistră fiind casa de psihiatrie, unde sunt ascunşi cei ce nu reuşesc să fie deformaţi şi îndrăznesc să viseze în mijlocul confraţilor, o masă inertă ce se sperie şi reacţionează în consecinţă la o cât de mică tulburare a supuşeniei oarbe.

Personajul principal, profesor cu studii de istorie şi geografie şi un doctorat în filosofia logicii universale (o gândire dialectică de mare fineţe în confruntare cu grobianismul unei politici, răsărită de sub şenilele tancurilor şi implementată de bubuitul katiuşei), este obsedat să ajungă în Canada sub mângâierea şi liniştea binecuvântată a frunzei de arţar, reuşind „performanţa” de a nimeri, prin bunăvoinţa colegilor de muncă, a vecinilor şi acordul familiei, în funesta instituţie, care funcţiona la capacitate maximă, în paralel cu cea în care tratamentul principal se oprea la ciomag, înjurătură şi alte câteva aspecte oribile, toate puse în slujba exterminării fizice şi anihilarea conştiinţei. Gh. Ungureanu îşi aduce personajul în mediul celor declaraţi nebuni, denumirea metonomică a insubordonării şi a îndrăznelii de a gândi altfel, un loc unde funcţionează maşinăria cu deviza „lăsaţi orice speranţă…”, o formă parşivă şi sigură a întunecării. În viaţa omului ajuns în clădirea nopţii permanente se reţin două gropi. Una, ieşită întâmplător în cale, în care a căzut la vremea copilăriei, salvat fiind atunci de nişte oameni, şi alta, pregătită din timp, făcând parte dintr-un lanţ malefic, unde va fi expediat, ca un ciumat, de semeni. În ferma socialistă, animalul (degradarea omului la starea darwiniană e o practică obişnuită) ce nu zbiară precum turma se consideră a fi bolnav şi, ca atare, trebuie îndepărtat şi supus unei terapii intensive, cu urmările cunoscute: îşi pierde viaţa în numele Vieţii, se sinucide, ori, aşezat întotdeauna sub o enormă presiune, „se însănătoşeşte”, dacă nu cumva doar simulează revenirea la condiţia dorită de educatorii de tip stahanovist fabricaţi în retortele subterane ale unui Makarenko.

Intelectualul lui Gh. Ungureanu e un rezistent hiperlucid, romanul dând impresia că e scris în faţa unei oglinzi. Autorul e cu un ochi pe coala de hârtie şi cu celălalt pe imagine, urmărindu-şi reacţiile şi ajustându-şi-le în urma unui feedback foarte activ. Dedublarea continuă îi reuşeşte de minune şi-l ajută să se raporteze cât mai adecvat la realităţile ostile, care, oricât de agresive, nu reuşesc să-l doboare: – Ce zici, Gândule? Care este soluţia? am lansat atunci întrebarea către partenerul din ţeastă, a toate cunoscătorul în astfel de cazuri. – Simplu ca bună ziua, stăpâne! Fii toate cele cum te-a îndrumat asistenta cea blondă! Spune ca ei şi apoi procedează după cum îţi va dicta conştiinţa, împrejurările sau oamenii locului (…).

Gândul e un aliat de nădejde în starea labirintică unde a fost aruncat cu graţie şi de unde călătoreşte acasă (Hai, dragule, Motănel, hai iepuraşule, hai că ţi se răceşte mâncarea, îl alintă consoarta drăgălaş, invitându-l să se înfrupte gospodăreşte: Ţi-am pregătit morcovii, ţelina, patul!), la o bere (cu domnul instructor, refuzând localul „Iezii şi caprele slobode”, pentru a se opri la… „Doi măgari”, aici clientela fiind, de obicei, mai selectă), sau chiar la manşa unui avion, aterizând la Sidney, trimis să culeagă informaţii despre comunitatea românească de acolo, înmânându-i-se, cu această ocazie, cheia oraşului. Interesantă viziunea unui labirint balansând între expansiunea aproape planetară şi contracţia la dimensiunea unei rezerve de ospiciu! Soţia, fiica unui mahăr pecerist îi face rost, la un moment dat, de nişte pilule care pot fi luate ori de câte ori vă străfulgeră dorul de ducă. Cu alte cuvinte, e o încercare de a i se interzice profesorului până şi accesul la visare, aducerea sa la starea de vietate amorfă, din spaţiul căreia a fost alungată orice urmă de conştiinţă, o completă înstrăinare de sine şi de orice valoare. „Trestiei gânditoare” se încearcă să i se anihileze funcţia personalităţii şi să fie coborâtă la nivelul de individ, lujer în bătaia vântului, stârnit şi dirijat de cine trebuie.

Suntem în faţa unei traume, a cărei tensiune ţine cititorul în şah, inoculându-i şi o dilemă, căci, vrând-nevrând, ţi se înşurubează pe parcurs o întrebare sâcâitoare: nu cumva toată această tevatură e rodul doar al imaginaţiei personajului? Impresia e că profesorul, un rafinat intelectual, trăieşte în mijlocul unui oribil spectacol al dezumanizării, închipuindu-şi propriile reacţii la stimulii cancerigeni ai purtătorilor de viclenie drapată în roşu sângeriu. Noroc de studenta la medicină Melany, fiica unor transfugi şi ajunşi în Canada (aripile de înger care-l poartă pe deasupra labirintului), şi venită cu un grup să dea o mână de ajutor unor bolnavi, facilitându-i râvnitul voiaj: Acum strângeţi pumnul ca eu să vă pot penetra vena în care vă voi administra această minusculă doză de medicamente, prin intermediul cărora vreme de câteva ore veţi călători prin acele ţinuturi pe care le-am străbătut împreună până acum câteva clipe!

Până una-alta, va fi un drum prin ţară în compania aceleiaşi domnişoare, fără ca acesteia să i se permită fotografierea „realizărilor de excepţie” ale satrapilor autohtoni: dărâmături, gropi, vaci înjugate la car, cerşetori şi câte altele. În aceste condiţii, profesorul are o discuţie cu însuşi Sarsailă, simţind că Întunecimea sa era cât pe ce să-l aducă în pragul demenţei, iar deznodământul e unul de… poveste. Socrul profesorului accede în Comitetul Central al P.C.R., cu drepturi depline, soţia e avansată pe postul de director al departamentului relaţii internaţionale, iar el „se vindecă”. Parcă o ştie, parcă n-o ştie: – Aşadar, din cele ce-mi spui (e vorba de un soi de Minotaur, trimis al unei comisii interministeriale în vederea evaluării sănătăţii sale mintale) cu mintea mă aflu în parametrii ceruţi de autorităţi? – Mai puţin limba…, i se răspunde, ceea ce înseamnă că limba trebuie obligatoriu strunită. Îndepărtarea de lângă o confidentă agreabilă şi revenirea în societatea-labirint nu echivalează sub nici o formă cu libertatea. Dimpotrivă, îl aşteaptă o atmosferă sumbră, coborâtă de sub pana lui Kafka, unde, la ordinea zilei, e delaţiunea, slujitoare a unui regim, el însuşi frizând demenţa.

Istovitoare carte pentru autor! Istovitoare şi valoroasă, marcând, suntem convinşi, un punct de reper în activitatea scriitoricească a lui Gheorghe Ungureanu. Pe lângă ruperea de ritm în desfăşurarea acţiunii, imaginată pe diferite planuri, autorul îşi poartă personajul principal prin situaţii limită, interferând visul cu realitatea, ambele evoluând în cercuri concentrice din orizontalitatea cărora orice evadare e imposibilă. O întreagă tragedie ascunsă în trăirea himerică a speranţei ieşirii dintr-un oribil angrenaj.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: