Periodic, din spaţiul public răzbate întrebarea din titlu, dar, ceea ce este interesant, ea nu vine de la marea masă a poporenilor, ci din medii politice sau puternic politizate. Informaţia ne este de mare ajutor, numai astfel putem înţelege dacă ea exprimă o constatare bazată pe fapte ori un vector folosit în bătălia politică. De analizat.
Mai întâi, o explicaţie: întrebarea e consecinţa unor temeri adânc înrădăcinate încă din Evul Mediu când unii domnitori erau doar purtători de caftan împărătesc, deciziile importante luându-se la Istanbul sau Viena, situaţie repetată după ultimul război, când nimic nu se mişca fără voinţa tovarăşilor sovietici.
Întrebarea a revenit în forţă după revoluţia din decembrie 1989, când cel „emanat” de mişcarea revoluţionară, Ion Iliescu, a sunat la Kremlin să se „ştie cine suntem şi ce vrem”. Aşa s-a născut impresia de marionetă, de conducător doar de formă, decidenţii „reali” nefiind Ion Iliescu şi CPUN, ci Securitatea, scoasă în afara legii în acele zile fierbinţi, şi KGB, puternicul serviciu de informaţii al URSS, după mulţi istorici, unul dintre autorii revoluţiei române alături de alte servicii secrete şi de şefii marilor puteri participante la întâlnirea de la Malta, 2-3 decembrie 1989.
Acuzaţiile de atunci au constituit până la alegerile din 1996 principala muniţie ideologic-programatică a firavei Opoziţii, ducând la câştigarea alegerilor de Convenţia Democratică şi Emil Constantinescu. Nu pot ascunde că totuşi cel mai mare număr de voturi a fost adus de Contractul cu România.
În cei 4 ani ai „regimului” Constantinescu s-a încercat acreditarea ideii că „la butoane” s-ar afla americanii şi niscaiva securişti din aripa occidentală, cei ce l-ar fi trădat pe Ceauşescu, dar acuzaţia nu a prins. Dacă ne luăm după mărturisirea fostului preşedinte că a fost învins de „presa securităţii”, realizăm că lucrurile au stat altfel.
Întrebarea referitoare la autoritatea conducătorilor va reveni între 2000 şi 2004 în punctul de plecare, schimbările survenind abia în timpul mandatelor lui Traian Băsescu. Iar schimbările au fost radicale, pe de o parte considerându-se că preşedintele „face totul”, inclusiv treaba Executivului şi a Parlamentului, iar pe de altă parte că de fapt Justiţia a devenit întâia putere în stat. Nu lipseau argumentele: au fost anulate mandatele aleşilor cu dosar penal, chiar dacă în spatele fiecăruia se află un mare număr de voturi, s-au schimbat miniştrii acuzaţi de corupţie cu tot cu votul şi numirea perfect legale.
A se observa că nu doar în democraţia românească se întâmplă astfel de fenomene, ci şi în Occidentul spre care tânjim de vreo două secole, cu deosebirea că acolo nimeni nu îndrăzneşte să acuze Justiţia că a devenit jucător politic, nici că se orientează după umorile nu ştiu cui.
Se întâmplă însă la noi, deşi sistemul constituţional are la temelie egalitatea între cele trei puteri, Legislativă, Executivă şi Judecătorească, plus un preşedinte cu rol de mediator şi echilibru între ele. Cu toate acestea, întrebarea din titlu a revenit obsesiv, părerea generală fiind că Justiţia s-a întărit datorită slăbiciunii celorlalte Puteri.
De aceea, politicienii cu dosare în instanţă şi susţinătorii lor din presă, în frunte cu fostul preşedinte Traian Băsescu, devenit purtător de stindard în lupta cu Justiţia „discreţionară”, susţin sus şi tare că pe ei i-a ales poporul, au deplină legitimitate, dar Justiţia e mai tare ca votul. Oare? Nu cumva e vorba de decredibilizare a celei de a treia Puteri?
Fiindcă Justiţia nu şi-a depăşit prerogativele, ci a aplicat legile în vigoare. Ceea ce uită împricinaţii să ne spună e că aleşii, demnitarii, înalţii funcţionari aveau datoria şi obligaţia să rămână integri, drepţi şi cinstiţi pe durata mandatului, fiindcă au depus jurământ faţă de patrie şi popor: „să respecte Constituţia şi legile ţării”. Ei bine, DNA i-a adus în faţa instanţei nu pentru că a devenit între timp jucător politic, ci fiindcă legile ţării trebuie respectate de la vlădică până la opincă: dura lex, sed lex.
E clar că întrebarea din titlu e un vector politic, nefiind legată de fapte ca atare.
Comentarii