Când mi s-a cerut să scriu despre Mugur, la un an de când corpul i s-a întors în pământ, am rămas, sincer, blocat. În ce calitate să fac asta? De confrate, de prieten, de coleg de pahar? Hai să le-amestec, mi-am zis. Eu l-am cunoscut prima oară prin ’93, când a intrat, datorită talentului său prin care a dat de pământ cu prejudecăţile unor persoane din conducerea redacţiei, în echipa Nordpress-ului. Chestia nasoală era că omul era complexat. Toţi făceau glume răutăcioase pe seama etniei sale şi a dizabilităţii de care suferea la o mână. De aia se semna Mugur Geu şi nu Mugur Gagiu. De aia stătea cu mâna stângă în buzunar şi se făcea roşu ca racul când ţinea ceva în mâna dreaptă iar altcineva îi mai oferea ceva. A durat mult până să-l conving, alături de alţii care au înţeles situaţia şi ţineau la el, că, la urma urmei, familia Gagiu este o familie respectată în Suceava şi nu numai (dacă întrebai de vreun lăutar adevărat, ţi se recomandau „ăia ai lui Gagiu”). La fel şi în cazul handicapului de la mâna stângă. Pentru că, în afara acestuia, Mugur era un bărbat frumos şi, pe deasupra, şi mângâiat de aripa geniului. A mers mai departe şi am fost alături în multe demersuri publicistice chiar dacă nu mai aveam aceiaşi „stăpâni”. Pentru că în cazul nostru nu existau adversităţi. Nu doar fiindcă am mâncat din aceeaşi farfurie şi am băut din acelaşi pahar (inclusiv la el acasă), ci pentru că, în mare proporţie, eram „pe aceeaşi lungime de undă”. Mugur a ţinut mult ascuns faptul că, în afară de jurnalistul feroce care ştia mânui cuvântul mai bine decât mulţi dintre noi care încă mai scriem în presă, era poet. Da, poet. Născut, nu făcut. M-a lăsat în câteva din momentele noastre intime (nu vă gândiţi la prostii, pur şi simplu ne destăinuiam unul celuilalt, dar despre ce vorbeam nu veţi afla niciodată) să pătrund în universul său literar. L-am convins să arate şi altora care, l-a rândul lor, s-au convins că ce am scris mai sus cu litere deosebite, nu e o emblemă, e un adevăr.
Ce să mai zic. Poate cea mai frumoasă realizare a noastră a fost iniţierea acelei mişcări culturale care a revoluţionat niţel apaticul spaţiu de gen din Suceava, pe care Mugur a botezat-o, cu acordul tuturor celor care ni s-au alăturat, „Capşa Mică”. Da, a fost o idee născută la o crâşmă, unde, de fapt, am făcut şi „cumetria” şi încă alte manifestări. Că ne-am mai mutat pe la „Metrou”, crama lui Băiţan din Centru, tot la Viorica şi Verginica ne-am întors. Şi tot acolo s-a terminat totul. Dar cât ne-am zbătut să fiinţeze a fost frumos şi chiar util mai ales tinerelor generaţii. Că au văzut că arta, cultura în general, nu se face doar luându-te somnul pe scaune incomode şi aplaudând la comandă. Am promovat şi teatrul în Suceava cu sprijinul trupelor de tineri artişti de la „Petru Rareş” şi „Ştefan cel Mare”, pe scena de la „Dom Polski”. Cu sală plină. Cu jumătate dintre cei care au fost atunci pe scenă intraţi apoi la IATC. În fine, de ce să mint, deşi îl am alături de mine şi acum când scriu, îmi lipseşte fizic. Dar ne întâlnim noi pe partea cealaltă, ca eu să-i fac un cadou simbolic, iar el să dea de băut pe datorie.
DAN T. GÜRTESCH
Comentarii