PSD Suceava 2020

Despre viaţă şi moarte

Să se ştie: Că iadul nu-i o şagă şi că moartea nu-i o iluzie! Că pentru a scăpa noi de acestea, Dumnezeu, singurul Care le cunoaşte cu adevărat conţinuturile tragice, ne-a plătit scump arvuna salvării, făcându-ni-se vad spre fericire. (Cornel Constantin Ciomâzgă – „Se întorc morţii acasă”)

coperta-mateiciucSunt multe persoane care, atunci când aud vorbindu-se de moarte, au o reacţie zbârlită, ca şi cum tema ar fi pentru ei de o cumplită agresivitate. Atitudinea struţului îi linişteşte, dându-le iluzia că viaţa e o legănare fără de sfârşit, când de fapt sub fiecare din noi e o pânză de… păianjen, gata oricând să se rupă. Omul de la ţară, trăind într-o străveche rânduială, avea obiceiul (prezent şi astăzi la un segment al populaţiei rurale) să-şi pregătească din vreme atât sufletul, cât şi cele trebuitoare îngropăciunii şi doar aşa pleca liniştit, adormind în Domnul.

Mi-a picat în mână în ultima vreme o altă carte a rădăuţeanului Mihai Mateiciuc, intitulată „Moartea ca o virgulă”, cu subtitlul, pus între paranteze, „Jurnal gnomic” (Ed. Ion Prelipcean, 2014). O lectură cât se poate de plăcută chiar la cumpăna dintre ani, căci momentul nu reprezintă altceva decât trecerea, percepută sau nu, în chip liniar, de la moarte la viaţă, o succesiune care ne apropie de fiecare dată de clipa cea mare, având în vedere, potrivit spuselor părintelui Arsenie Papacioc, că „moartea e ziua de naştere a veşniciei noastre”. Poate de aceea, ultimele cuvinte ale uriaşului Goethe au fost „Lumină, mai multă lumină”. Se întâmpla aceasta la echinocţiul de primăvară al anului 1832. Ceea ce înseamnă că scriitorul german nu se adresa zeităţii solare, el simţind imperios nevoia de a se smulge întunericului şi a trece în fiinţare, în lumina suprafirească a lui Hristos. Ca atare, moartea reprezintă pentru fiecare din noi momentul adevărului incontestabil, iar cartea lui M. Mateiciuc, pe lângă faptul că e de un cuceritor optimism, are sunetul unui clopot urieşesc de avertizare. Dacă omul vine gol pe pământ, fiindu-i înfăşată imediat goliciunea, tot aşa pleacă, întorcându-se în pământul-mumă, hedonismul nefiind altceva decât o invenţie diabolică pierzătoare de suflete. Continuând să dezvolte ideea, autorul descoperă în „Jurnalul” lui Julien Green o extrem de interesantă însemnare a poetului şi teologului englez John Donne (1573-1631): „Avem un giulgiu în pântecul mamei noastre, giulgiu care creşte odată cu noi, ne înfăşoară, căci ne aflăm pe lumea asta în căutarea unui mormânt”.

Acest mic tratat de tanatologie poetico-filosofică-livrescă, o risipă de exemple din lecturi diverse şi de o mare bogăţie, concurează cu toate tratatele de filosofie ale lumii. Mă gândesc la faptul că, aşa cum spune autorul, în viziunea creştinătăţii, moartea nu provine din natură, e una nenaturală. De aceea natura întreagă luptă împotriva morţii. În miraj planetar „moartea este o emigrantă în natură” (Sf. N. Velimirovici) şi că „înţelept este acela care se pregăteşte cum se cuvine pentru moarte” (Sf. Isaac Sirul), gândul permanent al morţii fiind cea mai înaltă filosofie a persoanei umane. Iar atitudinea de consecvenţă a pregătirii pentru moarte, zice M. Mateiciuc, vine în viaţa creştinului din dorul suprem după nemurire, după absoluta neprihănire, starea dintâi a creaturii. Ce dialog existenţial!…, exclamă autorul. Înţelepţii se întreabă unii pe alţii cu înverşunare „ce este materia?” şi „ce este spiritul?”. În concepţia Sf. Velimirovici Moartea este aceea ce stă pe un mormânt şi le dă acestor înţelepţi un răspuns fără tocmeală: „Materia este frământătura, spiritul este drojdia, iar eu (Moartea) – oaspetele, care, se poate adăuga, retează când nici nu te aştepţi aripile neputincioase ale instinctului de conservare inoculat omului de hiclenia şarpelui, cel ce i-a şuierat la ureche (şi o face permanent) că poate fi dumnezeu, „asasinându”-şi Creatorul. În ultimă instanţă, e o problemă de raportare a fiecăruia dintre noi. Te relaţionezi doar la clipa trecătoare şi încerci s-o umfli ca pe un balon, eşecul e asigurat, căci pereţii săi subţiri vor ceda şi pocnetul lor sec ar putea avea două urmări: să te arunce „în groapa stricăciunii” ori să te trezească (în ceasul al doisprezecelea!), cum s-a întâmplat cu unul din tâlharii întinşi pe cruce de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului. Acela a ajuns în Rai înaintea Apostolilor. E de preferat însă raportarea permanentă la veşnicie, printr-un proces de renunţare progresivă la materialitate întru smerenie, iar situaţiile pot îmbrăca diverse aspecte concrete. Şi aici apelez din nou la un exemplu insolit prezent în carte. Împăratul Avenir, prigonitor de frunte al creştinilor, se adresează unor sihaştri capturaţi de soldaţii lui: „Dacă vă numiţi creştini şi nu vă temeţi de moarte, precum mărturisiţi voi înşivă, atunci de ce fugiţi? De ce aţi luat-o la goană?” „Nu fugim, răspunseră sihaştrii, pentru că ne e frică de moartea noastră; ci pentru că ne e frică să nu fim pricina morţii tale.” O situaţie aproximativ similară se află în bijuteria înţelepciunii noastre populare, cu titlul Mioriţa. Ciobanul moldovean îşi salvează fiinţarea în eternitate prin refuzul de a lovi şi a lua vieţile altora, prin refuzul unei stricte relaţionări la celălalt, rămânând în libertate, o posibilă exemplificare a ceea ce afirma Nicolae al Serbiei şi inserată de autor la p. 76: „Omul nu este acela pe care nu-l poate cuprinde mormântul, ci acela pe care nu-l poate cuprinde nici universul”, judecata aceasta căpătând ea însăşi proporţiile universului. Şi e o diferenţă ca de la cer la pământ, având în vedere această ultimă aserţiune şi următoarea, aparţinând Sfinţilor Părinţi, când vine vorba despre atei, despre cei ce „se străduiesc să-şi îndreptăţească păcatele”, ori despre „cei ce caută să se întărească în necredinţa lor”, toţi, fără nicio excepţie, „îşi sapă de la naştere şi până la moarte mormântul în ei înşişi”, altfel spus, devin cu fiecare zi robii propriului mormânt, tot mai înlănţuiţi şi, paradoxal, mişcându-se într-o totală şi pernicioasă iluzie a libertăţii. Iar când vine vorba de capătul vieţii, M. Mateiciuc îi dă dreptate lui Freud, care venea pe la începutul secolului al XX-lea cu o afirmaţie valabilă pentru cei ce îşi duc viaţa, fără să se gândească la clipa ultimei socoteli: „În adevăr, ne este imposibil să ne imaginăm propria noastră moarte; şi de fiecare dată când încercăm, constatăm că suntem prezenţi numai în calitate de spectatori”, în limitele unui „cerc strâmt”, de unde orice evadare devine imposibilă. De aceea, Kirilov, personajul lui Dostoievski se sinucide pentru a demonstra că Dumnezeu a murit, iar Raskolnikov comite o crimă pentru a se convinge de eficienţa deplinei autonomii, o superbissimă demonstraţie a faptului că, atunci când negi viaţa, îl negi pe Dumnezeu, perfect validă fiind şi reciproca. Să nu uităm că Dostoievski făcea la un moment dat o afirmaţie cutremurătoare: dacă s-ar afla între adevăr şi Hristos, n-ar ezita să meargă împreună cu Fiul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă să renunţi la un adevăr mort şi gol al intelectului şi să îmbrăţişezi adevărul spiritului în întregimea lui care e viu, acoperind eternitatea.

Ideea este că omul ar trebui să muncească zilnic în aşa fel ca şi cum ar avea în faţă o viaţă întreagă şi să se gândească la moarte, cu privirea la cruce, de parcă fiecare zi ar fi ultima a vieţii sale. Fiind următori lui Hristos, Care a înviat „cu moarte pre moarte călcând”, avem arvuna învierii după trecerea prin moarte, iar faptul că „Dumnezeu ne-a lăsat ziua morţii necunoscută este ceva mântuitor pentru noi, zice Fericitul Augustin, ca să se îndeletnicească fiecare cu gândul mântuitor la ziua cea din urmă”. În sfârşit, e o zicere spre finalul cărţii, de data aceasta a lui M. Mateiciuc, prilej de adâncă meditaţie: Moartea pentru cei drepţi şi păcătoşi nu este nimic altceva decât ceea ce a fost o trecere în pământul făgăduinţei, iar pentru cei din urmă o pricină de pierzanie. Într-adevăr, dacă viaţa omului e o petrecere către înduhovnicire, moartea are caracter de trecere (sau virgulă), sensul, dincolo de buza mormântului, fiind ascendent, ori, dimpotrivă, coborâtor în infern, îmbrăţişat cu voluptate şi iresponsabilitate încă din viaţă. De meditat, vrea să spună autorul.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: