“Câinii războiului au fost dezlegaţi, lumea stă pe un butoi de pulbere ”

Interviu cu sculptorul MIHAI IGNEA

Mihai Ignea s-a născut în anul 1958, la Broşteni. A început să sculpteze la vârsta de 40 ani. Este profesor de discipline tehnice şi profesor de educaţie vizuală la Rădăuţi.

– Într-un interviu din luna iunie a anului trecut vorbeaţi despre un proiect, şi anume realizarea unui monument în piatră, în amintirea celor care au luptat în munţii Bucovinei împotriva comunismului şi a ocupantului străin. În ce stadiu se află acest proiect?

– Monumentul este în mintea mea, dar am pus pe hârtie câteva variante şi cred că am ajuns la forma finală. Aş vrea să fie din piatră ieftină şi să semnifice suferinţa, sacrificiul omenesc şi năzuinţa pentru libertate a omului de acum şi dintotdeauna. Intenţionez să dedic acest monument tuturor acelora care ar fi meritat recunoştinţa semenilor, dar pe care oficialităţile şi concetăţenii i-au persecutat şi umilit. Câinii războiului au fost dezlegaţi, lumea stă pe un butoi de pulbere şi s-ar putea ca Patria să aibă iar nevoie de fiii ei cei mai buni. Unde o să-i mai găsească?

Se vor întreba, poate, unii, la ce bun un nou monument?

În România sunt puţine monumente şi oricine a călătorit prin Europa şi-a dat seama de acest lucru. Puţinele monumente din România au un îndoielnic gust artistic şi un pronunţat caracter propagandistic .

Eu vreau să fac un altfel de monument, care să celebreze nu eroismul omului pentru salvarea statului, ci eroismul omului pentru salvarea omului, pentru că eu nu am început să sculptez pentru bani sau pentru glorie, ci ca să mă salvez pe mine însumi.

 “Cunosc artişti bucovineni care sunt mult mai cunoscuţi peste hotare decât în ţara lor sau chiar în oraşul lor”

 – Ce părere aveţi despre activitatea artistică din Suceava?

– Cred că din acest punct de vedere stăm bine. Artiştii Bucovinei lucrează, uneori în anonimat, alteori în luminile rampei. Cel mai mult în anonimat. Cunosc artişti bucovineni care sunt mult mai cunoscuţi peste hotare decât în ţara lor sau chiar în oraşul lor. Îl menţionez pe maestrul Ion Maftei din Câmpulung Moldovenesc, ale cărui lucrări de sculptură monumentală împodobesc marile oraşe ale lumii. Sunt mulţi, dar nu vreau să-i mai menţionez, ca să nu-i supăr. Apoi, există simeze, expoziţii, dar, din nefericire, nu prea există public. Nu există cumpărători. Adică sunt puţini. Din câte ştiu, singurul care a încercat să trăiască exclusiv din artă a fost pictorul Konstantin Ungureanu Box, dar nu a reuşit, din câte mi-a povestit. Arta este sufletul lumii şi are puterea de a-i înnobila pe cei ce au de-a face cu ea, de aceea, nu întâmplător, telalii parizieni au înfiinţat în secolul al XIX-lea un club denumit Clubul Telalilor. Pe frontispiciu scria: „Când vei fi singur, sărac, bolnav sau bătrân, bate la uşa aceasta care ţi se va deschide, iar noi vom fi aici şi te vom primi ca pe un principe al nostru”. Noi trebuie să slujim şi să promovăm frumuseţea, pentru că, aşa cum spunea John Keats: „Frumuseţea este Adevăr, Adevărul este Frumuseţe, e tot ceea ce ştim şi trebuie să ştim pe pământ”. Dar adevărul şi frumuseţea sunt două feţe ale binelui şi toate cele trei feţe reprezintă structura noastră de rezistenţă care ne dă echilibru şi ne face puternici, reprezintă acea Kalokaghatia grecească care a condus la secolul lui Pericle, la cultura greco-romană, unde ne avem şi noi rădăcinile. Ar fi bine să ne aducem aminte de cele patru inscripţii de pe zidurile templului din Delphi: „Cel mai drept este cel mai frumos”, „Respectă limita”, „Urăşte aroganţa”, „Nimic în exces”. Câte din aceste imperative respectăm noi? Oare nu aroganţa, nedreptatea, excesul, lăcomia sunt normele după care ne conducem? Am să vă spun o poveste adevărată. În secolul trecut un tânăr savant se duce la fostul său profesor, un renumit savant, laureat al premiului Nobel, cu un dosar cu vreo sută de foi în care se afla o teorie ştiinţifică elaborată de el şi îl roagă să se uite peste ea şi să-i spună dacă este bună. Profesorul ia dosarul, îl răsfoieşte vreo două minute, se uită la formula finală, îi întinde dosarul şi-i spune că nu este bună. Uimit peste măsură, tânărul savant îl întreabă pe profesor: „Domnule profesor, de unde ştiţi că nu este bună, pentru că nu aţi citit-o.” „Nu te-ai uitat la formula finală?”, întreabă profesorul. „Ce are?”, ripostează tânărul. „Nu are simetrie, proporţie, echilibru, nu este frumoasă, prin urmare nu-i adevărată”, precizează profesorul. Dumnezeu este cel mai mare artist şi a făcut o lume frumoasă, păcat că o urâţim noi. Despre Rădăuţi ar fi multe de spus. Este îmbucurător că avem nişte galerii de artă, însă ar fi necesare mai multe expoziţii de calitate. Sunt puţine concerte şi piese de teatru. Îmi aduc aminte că în Broşteni, în vremea copilăriei mele, profesorii de la şcolile din comună au făcut o trupă de teatru de excepţie.

 “După mine, scriitorii scriu cele mai bune cărţi pentru ei înşişi, pentru exorcizarea răului din ei. Dar pentru asta trebuie să fie foarte sinceri”

 – Ce aţi mai scris în ultima perioadă (şi mă refer la poezie, o altă pasiune a dumneavoastră)?

– Sedus fiind de spiritul ludic, flirtez din când în când cu Euterpe şi, surprins de magia momentului, înşir cuvinte pe o bucată de hârtie. O fi aceasta poezie? Nu ştiu. Cred că este o evadare din monotonia vieţii, din vâltoarea lumii moderne sau poate un refugiu în mine însumi. În singura lume posibilă. Când eram adolescent şi citeam Robinson Crusoe, am fost profund decepţionat că Robinson a plecat de pe insulă. Că a părăsit acel paradis. Naufragiul pentru mine ar fi fost o evadare, la fel ca şi scrisul sau, aşa cum spunea Flaubert, “a scrie este un alt mod de a trăi” şi asta mă duce cu gândul la o carte a lui Gabriel Garcia Marquez, „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”. Mă întreb uneori dacă are rost să-ţi povesteşti viaţa, pentru că, nu-i aşa, nu poţi scrie o carte bună fără să faci într-un fel sau altul lucrul acesta. Cu toţii compunem nemuritorul poem care este viaţa, nu-l terminăm niciodată, întotdeauna îl abandonăm, dar îl reluăm cu fiecare generaţie şi cu fiecare om. Unii îl scriu într-o carte.

Şi la ce foloseşte? Învăţăm ceva din cărţi sau repetăm la nesfârşit aceleaşi greşeli? După mine, scriitorii scriu cele mai bune cărţi pentru ei înşişi, pentru exorcizarea răului din ei. Dar pentru asta trebuie să fie foarte sinceri. Este ceea ce nu am reuşit eu. Dar, cine ştie, poate… într-o zi…

 “Se scrie în special poezie pentru că, nu-i aşa, românul s-a născut poet”

 – Care este opinia dumneavoastră în legătură cu apariţia masivă de carte din zona noastră?

– Este foarte bine, pentru că aceasta dă adevărata măsură a omului ca fiinţă cugetătoare, care nu trăieşte doar pentru a-şi satisface instinctele primare, ci pentru a preamări logosul divin. Când scrie, omul se apropie de Dumnezeu. Am observat şi eu şi lucrul acesta mă bucură, mai ales că au început să scrie elevii. A fost o prezentare de carte săptămâna trecută, din păcate au fost puţini participanţi. Mă gândeam că cei care scriu sunt mai mulţi decât cei care citesc, dar tot săptămâna trecută, când am intrat în clasă, i-am găsit pe elevi citind literatură universală. Semn foarte bun. Poate că Domnul şi-a întors faţa către noi. Se scrie în special poezie pentru că, nu-i aşa?, românul s-a născut poet , dar ar fi bine dacă s-ar scrie mai multă proză. M-am întrebat şi eu, ca mulţi alţii, de ce românii sunt mai buni la poezie decât la proză? Poate că proza presupune calităţi pe care noi nu le avem, cum ar fi: rigoare, răbdare, voinţă, perseverenţă etc.