Spiru Haret, pedagog şi reformator, ctitor de şcoală nouă

> „Mare ministru, din mare om de ştiinţă. Nu invers!”

Spiru_HaretLa 15 februarie 2015 s-au împlinit 164 de ani de la naşterea celui care a fost Spiru Haret – una dintre cele mai luminate şi cumpătate minţi ale neamului românesc din întreaga sa istorie.

Gândul şi faptele sale, îndreptate, în primul rând, spre binele cetăţeanului, l-au aşezat între marii dascăli ai neamului, dar şi între reperele universalităţii ştiinţifice. De aceea, datori suntem să omagiem omul, ideile şi faptele sale nepieritoare, la care s-au adăpat mereu generaţii de români în dorinţa lor de a-şi lumina mintea la flacăra veşnic vie a cărţilor.

Personalitatea lui Haret ca om de şcoală este rezultatul formaţiei sale ca om de ştiinţă. Haret n-a fost un pedagog teoretic, ci un pedagog practic, un realizator de reforme. El nu avea cultura filosofiei, ci era prin excelenţă un matematician desăvârşit. Spirit pozitiv, obişnuit să măsoare cantităţi şi valori, să formuleze probleme şi să le caute soluţiile, el era predestinat ca, îmbrăţişând problemele din învăţământ şi din educaţie, să aducă şi aici acelaşi spirit clar, disciplinat şi metodic, aceeaşi grijă de a descoperi şi cunoaşte realităţile, aceeaşi sforţare de a determina precis conturul şi componentele problemei, cărora inteligenţa sa luminoasă le găsea aproape întotdeauna soluţia justă, pe care apoi o urmărea cu toată vigoarea în toate aplicaţiile ei practice. În concluzie, nimic nu putea fi deci mai străin de Haret decât speculaţiile abstracte din domeniul teoriilor. Acest mare creator de reforme şcolare, acest deschizător de drumuri în educaţie, se mărturisea el însuşi, cu nesimulată modestie, ca nefiind pregătit în „teoria educaţiei”. Odată, la Cercul profesorilor secundari, după o conferinţă savantă, ţinută de un erudit pedagog, Haret, luând cuvântul, a început cu declaraţia: „Vă mărturisesc că, în materie de pedagogie, sunt un agramat. Şi apoi a trecut la dezvoltarea subiectului deja tratat, reuşind să-i lămurească şi să-i convingă pe ascultători, prin bunul-simţ al expunerii sale, mai mult chiar decât o putuse face predecesorul sau prin luxul de citate date din somităţile pedagogice străine.

Dacă Spiru Haret a fost tipul desăvârşit al pedagogului practic, aceasta nu înseamnă că Haret n-ar fi fost om de creaţie şi că activitatea lui n-ar fi fost călăuzită de axiome precise pe care le trasează ideile, rod al elaborărilor intelectuale. Dar aceste idei nu erau de origine livrescă, nu erau împrumutate din gândirea şi experienţa altora, ci erau fructul meditaţiilor sale personale, al unei experienţe bogate şi bine capitalizate, al unor însuşiri de observaţie culese în contact direct cu realităţile, în funcţie de loc şi timp, totul încălzit de flacăra unui ideal, formulat cu claritate în sufletul său.

Aceste elemente ideologice nu aveau însă valoare în ochii lui decât dacă erau capabile să fie verificate prin practică, prin ce era aplicabil la nivelul şcolilor, prin ce era susceptibil să fie tradus în măsuri de guvernare – legi, instituţii, dispoziţii – care să fecundeze în spirite ca fermenţi de valori educative.

Haret a fost un pedagog pragmatic. Pragmatismul său îmbinat cu clarviziunea de care dădea dovadă, pe de o parte, la care se adaugă inteligenţa şi voinţa de a duce lucrurile la bun sfârşit, pe de altă parte, l-au făcut pe I.G. Duca să afirme că „Dacă ceva confirmă teoria că valoarea e în raport cu raritatea, desigur că e viaţa lui Spiru Haret. Prin activitatea ca şi prin personalitatea lui, Haret se deosebea de toţi oamenii noştri politici”.

Principiile pedagogiei haretiene au fost expuse de autorul lor în celebrele sale „Rapoarte”.

Lucrarea sa, din 1883, fusese raportul Inspectorului general către Ministrul său. Lucrarea conţinea idei de critică puternică adusă situaţiei haotice a învăţământului din acea perioadă. Raportul din 1904 este raportul Ministrului către Suveranul său. Este bilanţul unei opere constructive sau, mai exact, în curs de construcţie. În cele peste 400 de pagini ale acestui raport, Haret expune principiile şi convingerile sale, reformele săvârşite ori pe cale de săvârşire, atât în liniile lor mari, cât şi în aspecte de amănunt. Raportul este un monument de gândire profundă, pe cât de bogat în fapte, pe atât de sobru şi nepretenţios în exprimare. Este o abundentă adunare de fapte, din viaţa reală a şcolii, probleme mari şi mărunte de ordin didactic, educativ, social, politic, material – toate clasate, analizate, comparate şi mai ales soluţionate prin judecata unei inteligenţe pătrunzătoare şi a unei minţi clare. Fiecare paragraf al acestui voluminos raport prezintă un fapt, exprimă o judecată, indică o soluţie. Este cel mai important tratat de pedagogie pragmatică ce s-a scris vreodată. El se impune prin rigurozitate şi bun-simţ ce transpar din fiecare rând, prin extraordinarul spirit de organizare al autorului, prin patriotismul ce-i călăuzeşte acţiunea, prin dragostea pentru cei slabi, săraci şi umiliţi – trăsătura de caracter ce apropie pe Haret de Pestalozzi, pedagogul oropsiţilor soartei.

Această dragoste pentru cei mici nu era o manifestare a unui sentiment de filantropie, ci expresia convingerii sale că în masele largi populare stă temelia pe care se poate ridica edificiul solid al naţiunii. A apropia şcoala de popor, a o face iubită şi preţuită în rândul maselor însemnă a lărgi baza de unde să pornească curentele şi de unde să se recruteze elementele cele mai capabile şi sănătoase pentru înălţarea şi întărirea neamului.

Următoarele cuvinte ale lui Haret mi se par deosebit de actuale: „Izolată până deunăzi prin situaţia sa geografică şi, mai mult încă, prin forţa împrejurărilor, ţara noastră s-a găsit deodată într-o situaţie de inferioritate necompatibilă cu vigoarea şi cu inteligenţa poporului său, atunci când a încetat izolarea sa de mai înainte. Energia şi succesul cu care ea luptă pentru a recâştiga timpul pierdut îi vor da, fără îndoială, locul ce-l merită în lume… Pentru a lucra asupra masei nu sunt de-ajuns numai mijloacele administrative… Corpul didactic, prin numărul cel mare al membrilor săi, prin cultura lor, prin faptul că sunt răspândiţi pe toată suprafaţa ţării şi până în colţurile ei cele mai îndepărtate, este chemat în prima linie la această mare operă”.

Democratismul lui Spiru Haret era deci un element al naţionalismului său, dar un naţionalism moderat, îndreptat către evoluţia poporului român, către creşterea bunăstării sale.

Ar trebui ca „Raportul către Rege” să fie cartea de căpătâi a oricărui om care năzuieşte la roluri mai mari sau mai mici în conducerea şcolilor, căci, cu toate că au trecut 110 de ani de când a fost scris, el este şi astăzi tot atât de actual, întrucât cuprinde în esenţă toate problemele caracteristice ale învăţământului şi educaţiei româneşti.

Ideile fundamentale ale pedagogiei lui Haret sunt simple. „Şcoala este o funcţiune socială şi naţională”. Pentru aceasta, învăţământul trebuie să îndeplinească trei scopuri:

> să formeze buni cetăţeni;

> să dea cunoştinţele indispensabile oricărui om în viaţă;

> să formeze generaţii pentru carierele ce sunt necesare pentru viaţa completă şi armonică a statului.

Concepţia originală a lui Haret, despre şcoală şi rolul ei, care a prilejuit multe discuţii şi atacuri, a fost acţiunea şcolii în afară de rolul ei, misionarismul social al învăţătorului, spre a face din el agentul propagator al mişcării pentru ridicarea intelectuală, morală şi economică a satului. Câteva din aspectele activităţii extraşcolare au fost: lupta antialcoolic, înfiinţarea băncilor populare, cooperativelor săteşti, cercurilor culturale, şezătorilor săteşti, şcolilor de adulţi, cursurilor complementare, bibliotecilor şi publicaţiilor populare, serbărilor şi teatrul sătesc etc.

Această mare operă reclama o totală schimbare a rolului învăţătorului. Din acest motiv, Spiru Haret s-a apropiat cu încredere şi iubire de el, l-a încurajat, l-a sfătuit, 1-a ajutat când a fost nevoie.

Astfel, cu prilejul răscoalelor ţărăneşti din 1909, i-a luat apărarea cu curaj învăţătorului, indignând mai-marii vremii. Dar învăţătorimea i-a răspuns cu o dragoste şi un devotament care mergea până la fanatism. Spiru Haret s-a apropiat foarte mult de sufletul învăţătorilor şi i-a câştigat în aşa măsură încât, aşa cum spunea Petre Gârboviceanu în Camera Deputaţilor, „învăţătorimea vedea în el pe adevăratul ei părinte, pe îndrumătorul şi sprijinitorul ei”.

În învăţământul secundar, Haret a realizat marea reformă din anii 1899 şi 1902; transformarea vechiului liceu din 1864, unitar, cu 7 clase, în liceul trifurcat cu 8 clase.

Trifurcarea, cu diferenţierea secţiunilor sale, a fost concepută de Haret nu atât pe baze psiho-pedagogice – acesta fiind rolul asumat de colaboratorul său C. Dimitrescu-Iaşi –, cât pe necesităţile practice ale vieţii, pregătirea pentru specializări şi cariere.

Cele mai însemnate momente ale reformei învăţământului secundar sunt: recrutarea corpului didactic pe baza examenelor de capacitate după un sistem care pune pregătirea pedagogică pe un plan de egală însemnătate cu pregătirea ştiinţifică, în vederea căreia a creat şi instituţii speciale, întocmirea de programe analitice, metodica limbilor moderne cu punerea accentului pe conversaţie, atenţia dată artelor. În mod special educaţia fizică poate să-l revendice pe Haret ca pe unul dintre marii ei ctitori.

Învăţământul profesional, aproape în întregime opera lui Haret, a fost conceput ca o şcoală pentru popor, cu organizare cât mai practică. În favoarea acestui principiu, el a încercat cu tenacitate, deşi nu întotdeauna cu succes, să desfiinţeze o serie de gimnazii cu rezultate slabe, pentru a le înlocui cu şcoli de meserii. Pe de altă parte, a introdus în câteva licee cursuri de agronomie, nu cu scopul de a scoate agricultori, ci de a-i face pe elevi – într-o ţară agricolă – să se familiarizeze cu problemele cu care se confruntă agricultura şi a le dovedi cât de vast este domeniul pe care el îl deschide oamenilor inteligenţi şi activi.

În ce priveşte învăţământul profesional practic, Haret ţine seama de condiţiile specifice ţării noastre, în care şcoala profesională trebuie să preceadă crearea unei mişcări economice, să formeze o opinie publică, să facă să intre în convingerea tuturor că învăţământul profesional e tot aşa de onorabil, dar mai necesar şi mai fructuos, decât cel teoretic.

Ca recunoaştere a activităţii sale, el a fost supranumit “Omul Şcolii” – “cel mai glorios titlu ce i s-a putut da”, după cum afirma Gheorghe Ţiţeica. Crezul său despre rostul şcolii a fost rezumat astfel: „Plec din viaţă cu mulţumirea că nu am pierdut vremea şi că mi-am îndeplinit datoriile atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc în împrejurările în care am trăit şi în marginea puterilor mele fizice şi intelectuale”. Îndemnul său pentru urmaşi a fost altfel sintetizat: „Fiţi harnici, oneşti, devotaţi binelui public, mai presus de toate iubiţi-vă sfânta patrie. A muri pentru dânsa, a pune o piatră, măcar cât de mică, la edificiul întăririi şi a gloriei ei, a închina binelui ei munca, inteligenţa, trebuie să fie regula vieţii voastre”.

Spiru Haret a fost sufletul necontestat al şcolii româneşti între anii 1890-1910, dovedindu-se a fi cel mai mare reformator al şcolii româneşti din secolul al XIX-lea.

Prof. VIRGINEL IORDACHE,

directorul Colegiului Naţional de Informatică „Spiru Haret” Suceava

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: