Nu am întâlnit nici români, nici ucraineni fericiţi !

Comerţul merge mai departe, neîngrădit, în Bazarul de la Cernăuţi, se spune că aproape 2000 români din judeţele învecinate Ucrainei, chiar de mai departe, trec zilnic graniţa, nereţinuţi la cumpărături de gândul la războiul din Estul Ucrainei.

Cei mai mulţi dintre ai noştri fac comerţ cu marfa adusă de acolo, mai ales cu alimentele de bază, zahăr şi ulei, mai ieftine cu aproape jumătate din preţ faţă de România.

Mai puţini sunt cumpărătorii ocazionali de weekend, în Bazar sau magazinele mari din preajmă, care vor şi să revadă/vadă oraşul vechi. Printre aceştia din urmă m-am numărat şi eu, pe la sfârşitul lui ianuarie, voiam mai mult să simt dacă pulsul ucrainenilor şi al românilor de acolo era influenţat de spectrul războiului. Şi unde puteai să-l afli mai lesne decât în bazarul lor, considerat cel mai mare din Europa de Est?

În lunile de iarnă, nu e prea plăcut să simţi frigul infiltrat perfid prin haine şi să-ţi „plimbi” picioarele prin bălţile căscate mai peste tot, printre tarabele de afară.

Bazarul cernăuţean era, ca întotdeauna, plin de marfă pe toate gusturile. De la păpuşile Matrioşka, fesurile aşezate pe „capete” de carton, ornamentele pentru grădini şi costumele populare pentru copii până la bomboanele de ciocolată, borcănaşele cu icre roşii şi negre şi cutiile de lapte condensat, toate erau mai atrăgător aranjate faţă de bazarul sucevean. Ceva însă mi-a părut schimbat în atmosfera de acolo, chiar de la început: simţeam o răceală ce nu ţinea de vreme, ci de starea localnicilor, o stare de tensiune, aparent inexplicabilă.

                                        

Mai fusesem în Bazar de vreo 3 ori, în diverse perioade de timp, pe atunci atmosfera era relaxată, comercianţii te asaltau să-şi vândă marfa, străduindu-se să se facă înţeleşi pe limba lor cei care nu erau de etnie română. Nu plecai fără să cumperi obiectul dorit la un preţ mai scăzut, fără să schimbi câteva impresii despre marfă cu ei, atmosfera era relaxată, oamenii îţi zâmbeau. Acum parcă asistam la o scenă de film dată cu încetinitorul. Era sâmbătă, dar cumpărători veniseră mai puţini ca altădată. Comercianţii se aflau, ca întotdeauna, la locurile lor, dar aveai senzaţia că nu prea voiau să stea de vorbă ca să-şi vândă marfa, să te ajute să pleci mai repede cu sacoşele pline şi cu buzunarele golite, altădată te trăgeau de mânecă. Am stat un sfert de oră în faţa unui magazinaş de cosmetice, şampoanele, gelurile de duş, pastele de dinţi şi tot felul de produse de gen erau din abundenţă, dar nu avea preţuri pe ele. De trei ori am deranjat-o pe vânzătoare, o domnişoară cu fes roşu şi buzele rujate gros în nuanţă portocalie, care se distra la… tabletă, s-o întreb despre un produs sau altul, chiar voiam să cumpăr ceva şi aveam nevoie să aflu cât costă. S-a ridicat plictisită şi mi-a adresat sec câteva cuvinte în ucraineană, de parcă voia să mă facă să plec mai repede. Am şi făcut-o, fără să cumpăr ceva, iar domnişoara s-a întors liniştită la tabletă. Câţiva paşi mai încolo, am reuşit să cumpăr ceai verde englezesc, am dat peste o vânzătoare mai drăguţă, care ştia şi vreo două boabe de engleză, pe lângă ucraineană.

Nici în magazinele ticsite de bomboane nu era atmosfera de altădată, vorbele româneşti îngheţaseră pe buzele comercianţilor, de parcă uitaseră că românii din România sunt cei mai mulţi cumpărători care le trec pragul. Noroc cu un localnic care ştia româneşte, aflat la cumpărături, el ne-a ajutat să alegem din varietatea bomboanelor ademenitoare învelite în staniol pe cele mai gustoase, zicea el.

În piaţa agroalimentară din bazarul cernăuţean lucrurile erau schimbate în mai bine, comercianţii ştiau câtă căutare au uleiul, făina, zahărul sau carnea proaspătă de porc, la jumătate de preţ faţă de ale noastre, şi voiau să le vândă cât mai bine. În zona respectivă limba română nu le mai părea atât de străină, iar starea de tensiune nu mai era aşa vizibilă.

Ziarele de la Bucureşti vorbesc despre românii din Cernăuţi ca fiind consideraţi etnia cea mai „vitregită”, că ar trece prin cea mai grea perioadă din istoria recentă, în contextul războiului din Est, fiind o comunitate „sfâşiată între datoria patriotică faţă de o ţară în plin război şi dorinţa de păstrare a unei identităţi româneşti”.

Ziarele în limba română de la Cernăuţi scriu că din ce mai mulţi părinţi români de acolo aleg să-şi dea copiii să înveţe în şcoli ucrainene, pentru a avea mai multe şanse în viitor, că limba română se aude din ce în ce mai rar pe străzile Cernăuţiului, în schimb, la sate încă se păstrează neştirbit sentimental de a fi român. Tot ele spun că războiul i-a unit însă pe români şi ucraineni, deşi s-au declarat împotriva lui, mulţi bărbaţi din ambele etnii nezăbovind să se înroleze pentru a lupta în Est.

În Bazarul de la Cernăuţi n-am întâlnit alţi români decât cei din ţară veniţi la cumpărături, iar dacă erau, nu voiau să se afle. Am văzut doar ucraineni cu chipuri îngrijorate, am văzut steagul ucrainean arborat sus, pe magazinele lor. Dar nu am întâlnit nici români, nici ucraineni fericiţi, vorba filmului!