Ce mai spune Eminescu? (2015)

Eminescu din lacrimă

Trebuie să fi fost o noapte. O noapte de cristal pur, prin care stelele ce îşi aranjau pliurile rochiilor de gală se răsfăţau pe un cer prea îndepărtat. O noapte rece cu sclipiri de jar. Mijloc de ianuarie, geros şi sacru, când crisalida netulburată a atomului primordial s-a transformat în lacrimă frământată de neliniştea propriei desluşiri şi a coborât printre muritori.

Şi a fost atunci strigăt şi cânt şi cuvânt. Şi a fost atunci deschisă o poartă spre tainele ascunse ale creaţiei universale: naşterea, viaţa, iubirea şi moartea. Şi a mai fost atunci o revărsare de lumină. Şi copilul care a adus toate acestea pe pâmântul Mioriţei şi-a asumat crucea neamului său şi a purtat-o cu el de la marea cea mare până la Luceafărul răsărit din ea şi aruncat sus, de unde s-a zămislit picurul acela de iubire care a crescut ca un bulgăre de zăpadă ce se rostogoleşte şi devine avalanşă.

Atunci oamenii au învăţat să asculte şi au aflat că Seara pe deal, buciumul sună cu jale, că peste codru trece vremea şi uneori se pleacă cu ramurile grele la pământ de tristeţe şi de dor, că vara a trecut şi rămâne amintirea unei nunţi de poveste, tot acolo, la mijloc de codru, unde Fluturele şi gingaşa Viorică au petrecut alături de mirele Călin.

Şi pentru că poarta era deschisă pentru puţin timp, că aşa se întâmplă minunile, cel venit să ardă pe pământ cu flacără şi lacrimă a pătimit însutit şi înmiit alături de neamul său, poporul român, în căutarea adevărului, a absolutului, cu siguranţa că el există, e acolo undeva unde nu poţi ajunge decât prin credinţă şi jertfă. Şi suferinţă. Şi umilinţă. A pătimit şi a fost răstignit asemeni Mântuitorului neînţeles alături de tâlhari şi pentru că iubea omul şi afla mereu frumosul din frumos, a mai rămas puţin să treacă pe la Teatrul Naţional unde a fost actor pentru o seară şi unde a cunoscut femeia pentru întâia oară, apoi a plecat prin lume să se desăvârşească. Şi a pus în cuvânt sufletul său, şi mintea sa, şi a propovăduit libertatea deplină a spiritului, iar dacă a văzut că „Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,/ Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină –/ Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi”, a plecat înapoi, acolo unde îi era locul pentru ca să rămână nemuritor, el ca Luceafărul, el Luceafăr.

Şi pentru că uneori ne căutăm cu plâns şi alean în suflet, că ne este greu şi nu ştim unde ne e lumina şi avem nevoie de o adiere, de scânteia divină picurată de zei, îl găsim acolo pe el, Eminescu din lacrimă. (MIHAELA DORDEA, scriitoare)

Despre Eminescu nu se cuvine a se vorbi cu risipă de cuvinte

Credinţa mea este că despre Eminescu nu se cuvine a se vorbi cu risipă de cuvinte, el fiind poetul care a exprimat enorm, cu puţin. Mereu am fost fascinat de ideea că „Mioriţa” nu a fost altceva decât premoniţia tulburătoarei vieţi a poetului nostru naţional, cu destinul său, cu metaforele sale şi cu „Luceafărul” – steaua ce a căzut la nunta sa nepetrecută. Poate că Eminescu a fost trimis de Dumnezeu să se nască pe plaiurile noastre, ca o ciudată ironie, tocmai pentru a întruchipa destinul implacabil al românului îndrăgostit sincer şi necondiţionat de ţara sa. (CASIAN BALABASCIUC, scriitor)

Cred că se face un management prost brandului Eminescu

Din păcate nu am stăruit pe scrierile lui Eminescu; am rămas cu ce am răsfoit prin şcoală doar, pentru că nu m-a atras niciodată poezia lui. În schimb, basmele i le ţin minte şi acum (mie-mi plac tare basmele): Făt-Frumos din lacrimă, Călin Nebunul, Frumoasa lumii, Borta vîntului, Vasilie finul lui Dumnezeu… Am mai văzut poemele lui deocheate, destul de interesante. Cred că se face un management prost brandului Eminescu şi pe mulţi ne sperie marketingul ăsta agresiv din jurul numelui şi operei poetului nepereche. (MATEI HUTOPILĂ, poet)

Eminescu le spune din ce în ce mai puţin celor care nu vor să asculte

Din nefericire, Eminescu le spune din ce în ce mai puţin celor care nu vor să asculte – mai exact, celor care, invocând scuza numeroaselor volume de critică literară, aleg să se rezume la ceea ce au văzut alţii în creaţia sa. Intrând într-o ignoranţă comodă, aceştia ajung să împrăştie impresii furate, fără ca măcar să fi citit (ca să nu spunem „fără ca să cunoască”) câteva versuri din vasta operă eminesciană. Cred însă că este destul de dificil să găsim un „vinovat” concret pentru această comoditate generală şi pentru lipsa de interes faţă de tot ceea ce înseamnă cultura poporului nostru. Diverşi factori au contribuit la inhibarea preocupării pentru personalitatea lui Eminescu, atât de marcantă în istoria noastră literară. Din ce în ce mai mulţi îi atribuie formulări clişeice precum „Luceafărul poeziei româneşti”, ceea ce ucide câte puţin din complexitatea uimitoare şi greu de definit a „omului” Eminescu, cu tot ceea ce presupune acest lucru. Alţii ar spune ca poezia sa este depăşită, supraapreciată. De cele mai multe ori însă, uităm că Eminescu a fost nu doar poet, ci şi prozator, dramaturg şi jurnalist, cu importante realizări în aceste domenii de activitate. Cu puţină atenţie, se poate băga de seamă cum se aşază mai toate făpturile spiritului românesc în tiparele corectei evaluări şi cum iau calea sigură a procesului de (re)valorizare. S-a spus oare totul despre opera lui Eminescu? Eu cred că nu. Consider că aceasta are nevoie de o redescoperire prin lecturi repetate, iar acest lucru nu se poate realiza dacă avem mintea otrăvită de prejudecăţi inutile şi de idei preconcepute. Nu cred că vom ajunge vreodată în imposibilitatea de a spune ceva ce nu s-a mai spus, la fel cum creaţia eminesciană nu va ajunge niciodată în punctul în care nu mai poate oferi noi interpretări. (MILICI MARTHA, elevă)

Eminescu mai are încă multe taine

Tineretul de azi crede în mod profund eronat că poate să creeze fără a cunoaşte profunzimile poesiei eminesciene. Nici grâu nu poţi culege fără să ai mai întâi o sămânţă. Nimic nu se poate compara cu erudiţia versurilor lui Eminescu. Şi nu mă refer doar la poetul din ce în ce mai firav prezentat în cărţile şcolare, ci la întregul bagaj liric prezent în volumele I-V din opera sa, editate de Editura Academiei (Perpessicius), frecvent eludat şi de cititorii avizi de poesie spirituală (nu spiritistă, deşi n-ar fi rău pentru cunoscători).

Descopăr şi redescopăr împreună cu cei apropiaţi poeme de care nu se vorbeşte decât foarte rar, poeme care te-adâncesc în filonul ancestral al filosofiei şi a cărei înţelegere, se pare, îl depăşea chiar şi pe Maiorescu. Eminescu recitit şi citit în întregime acoperă întreg necesarul de hrană sufletească şi spirituală al umanităţii. Pe cei care cred că e un subiect prăfuit şi expirat îi plâng şi îi îndemn să înceapă a citi înainte de a comite înscrisuri presupuse a fi geniale. Eminescu rămâne emblematic pentru limba şi literatura română şi mai are încă multe taine rămase pentru a fi descoperite pentru viitor. (Ec. JULIETA CARMEN PENDEFUNDA, scriitoare)

„Nu ştiu să trăiesc altfel”

E gîndul meu din toate cel frumos!

Am fost întrebat odată de unul dintre elevii mei de ce îl iubesc atît pe Eminescu, de ce ţin ca elevii mei să-şi formeze o imagine proprie a lui Eminescu (în fiecare an elevii scriau un text de maxim o pagină cu titlul „Eminescu al meu”). I-am răspuns: pentru că nu ştiu să trăiesc altfel; cu el colind trecutul şi visez viitorul, al meu şi al celor de o seamă cu mine, cu el mă pot prezenta cu fruntea sus în faţa oricui, cu el învăţ să văd şi să accept lumea românescă aşa cum e, cu bune şi cu rele, nu acceptînd relele, dar numai acceptînd că sînt putem să le schimbăm, cu el pot spune că mi-a fost dat să fiu aşa, să mă pot şi bucura şi întrista de ale mele, de ale alor mei. O fi asta mîndrie?! Nu ştiu, ştiu că asta e! (Prof. univ. dr. GHEORGHE MOLDOVEANU)

Generaţii întregi de intelectuali români se întorc la Eminescu într-o nevoie de solidarizare cu esenţa superioară a omului modern

Fie că au, fie că nu au un model la îndemână, generaţii întregi de intelectuali români se întorc la Eminescu într-o nevoie de solidarizare cu esenţa superioară a omului modern care, prin forţă creatoare, nu şi-a întrerupt nici până acum fiinţarea. Uneori îi deplângem condiţia, alteori îl supralicităm, mai ales atunci când avem nevoie ca paşii pe care-i avem de parcurs întru luminarea spiritului constructiv, în diferitele epoci ale devenirii noastre, să ni se pară cunoscuţi. Căci de cele mai multe ori îi găsim desenaţi în scrierile lui. O ruptură de Eminescu ar interveni în mod tragic în interiorul nostru, în primul rând, şi apoi în afară şi în niciun caz nu i-am găsi justificarea. Dispreţul unora pentru omul, scriitorul, publicistul Eminescu nu-mi pare niciodată a fi trădare sau, mai mult, laşitate, oricât de accentuată ar fi dispoziţia lor pentru deriziune (desigur, în discuţiile, dialogurile, dezbaterile intelectuale). Este mai degrabă vorba de o tehnică a armonizării între epoci, a trimiterii la realitatea din timpul vieţii lui şi-a nostră, ca un semn complice, un „clin d’śil” de breaslă intelectuală ce ne îndeamnă la solidarizare. Un fel de „ia să te văz eu acum, nene Mihai, când ai s-auzi ce mai spune astăzi un june despre tine”. Trădare ar fi să părăsim postul de luptă al LUI împotriva barbariei, a haosului, a civilităţii şi a întunericului. Trădare ar fi să nu-i mai fim în niciun fel LUI de folos în ceea ce ar fi vrut să împlinească, pentru că dintr-o dată nu mai suntem noi, şi cu atâtea probleme pe cap scoase pe tarabă, ne-am pomeni cu un val de renunţare la tot ce-am fost odată noi, gândind prin el, la sensul vieţii noastre… (Asist. univ. drd. CRISTINA STRĂTILĂ)

Despre Eminescu

Nevoia de călăuze e o nevoie vitală a omenirii. Nu e existenţa noastră, în fond, decât o singură, imensă orbire…? (Elias Canetti)

Şi da, într-un fel sau altul, toţi suntem orbi, noi – (pre)văzătorii experimentaţi, martori ai unei lumi care devine, pe zi ce trece, tot mai frumoasă, mai îndepărată şi mai tragică. Da, nevoia de călăuze e o nevoie vitală a omenirii şi a fiecărui popor în parte. Noi îl avem pe Eminescu: e şi aceasta o formă de a fi bogat, o formă de a te defini şi de a-ţi asuma o anume identitate. Despre Eminescu s-a scris enorm: adulat sau contestat cu vehemenţă, mitizat şi demitizat fără încetare într-un război cultural, estetic şi valoric crâncen în care avangardistul spirit de frondă rămâne şi astăzi o constantă de viziune şi de discurs, Eminescu este însă parte integrantă şi definitorie a sufletului românesc. Pentru că a ilustrat ca nimeni altul ethosul acestui popor frumos, inconştient şi nefericit, pentru că a scris cu pasiune despre esenţa existenţei omului în lume – despre iubire, viaţă şi moarte, pentru că a revoluţionat din temelii gândirea epocii şi pentru că o mai face şi astăzi, influenţând mentalităţi şi moduri de abordare a fiinţării noastre în lume. Pentru că a demonstrat că omul poate şi trebuie să fie vertical, pentru că a îndrăznit să se revolte, să conteste şi să demaşte nedreptăţile politice şi ideea de a acţiona împotriva intereselor propriului popor, pentru că a scris cu dragoste, cu îngăduinţă şi deseori cu severitate despre o naţiune română plăpândă, tăcută şi apăsată de nesfârşite greutăţi, dar şi de propriile-i vicii şi refuzuri de a ridica capul în lume. Pentru că Eminescu, „un om prea mare pentru cultura acelei epoci”, cum afirmase la un moment dat G. Ibrăileanu, reprezintă un veritabil model uman, un adevărat suflu de aer în zbuciumata noastă istorie.

Pentru mine, Mihai Eminescu înseamnă în primul rând un extraordinar model de verticalitate, de demnitate umană şi de trăire în acest mirific şi fascinant spaţiu al culturii; Cioran afirma că „dacă n-am fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia; Eminescu e scuza României”. N-aş spune că e scuza noastră: în mod cert, însă, e cel mai trainic stâlp de susţinere de care se reazămă toţi cei care îndrăznesc a păşi, învingând teama, mai departe. (DANIELA STANCIUC, studentă)

Eminescu cel etern

Aşa cum în fiecare an trăim cu bucurie şi primim în suflet mângâierea dumnezeiască a sărbătorilor Naşterii şi Învierii Domnului Iisus Hristos, tot aşa trăim şi în zilele ce le dedicăm marelui poet national Mihai Eminescu, poetul nemuririi noastre. În aceste zile simţim în noi o stare de renaştere, ne îndestulăm cu hrană spirituală şi parcă devenim mai conştienţi de marile valori ale neamului nostru, de rolul acestei naţii pe acest pământ; vedem mai bine greşelile şi pericolele ce ne pasc, asupra cărora Mihai Eminescu a stăruit la vremea sa şi care, din păcate, nici astăzi nu-şi găsesc rezolvarea datorită unor interese obscure. Dar nu despre aceste probleme vrem să vorbim în continuare, le vom lăsa pentru alte ocazii, şi sunt destule, slavă Domnului!

Pentru câteva clipe să uităm de durerile şi necazurile de zi cu zi şi să intrăm sub cerul de sărbătoare al marelui şi eternului nostru poet naţional, Mihai Eminescu.

Fără drept de tăgadă, chiar dacă mai sunt şi cârtitori la adresa sa, Mihai Eminescu este recunoscut astăzi drept cel mai reprezentativ poet român. El este indiscutabil creatorul limbajului poetic românesc şi expresia cea mai înaltă pe care a putut să o atingă spiritul creator al geniului. Din rodul creaţiei sale geniale s-au hrănit şi se vor hrăni şi de-acum încolo, întru împlinirea cu rost a muncii pe tărâm literar, generaţii şi generaţii de scriitori.

Apropiindu-ne de Eminescu şi parcurgându-i câmpia roditoare a creaţiei sale, devenim bolnavi de iubire, de dragoste şi dor de neam şi ţară.

Pentru oglindirea acestui mare adevăr voi prezenta în continuare un citat din ceea ce scria Grigore G. Păucescu despre Mihai Eminescu, pe vremea când era redactor la „Timpul”.

„Eminescu în momentul de faţă domneşte peste literatura noastră. Oricine are o inspiraţiune poetică, oricine vrea să potrivească două rime, simte înrâurirea predominatoare a lui Eminescu, era să zicem jugul lui. Şi acela este mai bun între toţi, care se apropie mai mult de felul de a spune al lui Eminescu.

Cu Eminescu poezia noastră intră într-o eră nouă: vârsta copilăriei se sfârşeşte şi începe vârsta bărbăţiei. Nimănui nu-i mai este îngăduit de acum înainte să vorbească de ghiocei şi de viorele, fără să ascundă sub flori ascuţişul unei idei. Între Eminescu şi cei mai mulţi din poeţii noştri este această deosebire, că, pe când ceilalţi ne amuză şi ne încântă, Eminescu ne farmecă şi ne subjugă. Şi jugul ce ne pune nu putem să-l lepădăm. Niciodată un suveran n-a stăpânit aşa de bine poporul lui, niciodată un căpitan n-a fost atât de ascultat de trupele lui, precum stăpâneşte Eminescu literatura română, precum este el ascultat de scriitorii care se ridică! Omul acesta blajin, care fugea de lume, a devenit un tiran căruia se supun toţi românii.

Eminescu este un mare poet; dar el nu este numai poet, el este şi prozator distins. Această parte a lui este cu totul a partidului conservator şi a ziarului «Timpul». Mai bine de o decenie el a onorat «Timpul» cu colaborarea lui. (…)

Nimeni n-a fost mai mare potrivnic al frazei goale şi al etichetei fără conţinut. Nimeni n-a combătut mai cu putere elementele parazite care se strecoară în politică.

Naţionalitatea românească a găsit într-însul nu un apărător, ci un apostol. 

Ideea conservării şi dezvoltării neamului românesc ajunsese la el o religiune (…).” 

Nimic, putem spune, nu poate fi mai elocvent decât această frumoasă prezentare a lui Grigore G. Păucescu, coleg de redacţie cu marele poet la „Timpul”, cel dintâi editor al primului volum din publicistica lui Mihai Eminescu.

Aşadar, să rămânem mai departe sub imperiul genialei creaţii eminesciene, crescându-ne generaţiile prezente şi viitoare cu dragoste şi dor de Eminescu, să-i cunoască în totalitate opera sa, căci nu vom avea decât de câştigat.

Aşa se va putea împlini mai repede, poate, dorinţa sa pentru acest neam şi ţară: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arme de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!”. (ALEXA PAŞCU, scriitor)

Notă: Grupaj alcătuit de L.D. Clement şi conţinând răspunsurile la întrebarea „Ce vă spune Eminescu?” (re)lansată în preajma zilei de 15 ianuarie 2015.