„În suflet dorul nostru e flămând” *

Dimineaţă de sfârşit de iulie, cu sufletul cuprins de emoţii mă îndreptam spre ţinuturi de dincolo de Prutul de-a pururi românesc. Încercam să înregistrez vizual cât mai mult şi respiram un aer din aceeaşi istorie, acum în două limbi. După un scurt popas în primul parc unde câteva mierle îşi continuau nestingherite concertul, am intrat în viaţa tumultuoasă a oraşului în care frumuseţea arhitecturii vechi se îmbină cu elemente moderne ce bucură şi încântă privirea. Atâtea emoţii, numai la gândul că pe aici a călcat Mihai Eminescu, dar şi alte nume româneşti ce stau de strajă la porţile timpului: Ciprian Porumbescu, Dimitrie Onciul, fraţii Hurmuzachi, Epaminonda Bucevschi, Iancu Flondor etc. Timp uneori atât de nedrept cu noi… Câte nu ne-ar povesti Prutul… să poată! Avem răbdare, face şi ea parte din firea omului, a românului.

Copleşit de diversitatea artei la tot pasul, am poposit şi la Universitate, vizitând aproape sală cu sală, oprindu-mă şi acolo de unde au vorbit de la tribună mari personalităţi ale lumii. Chipurile unora sunt sculptate în marmură sau înrămate în interesante tablouri. Varietatea coloritului dezvăluie inteligenţă, armonie, rafinament, linişte. Am admirat şi curtea interioară cu specii de copaci şi plante rare, se simţea un aer aparte, ademenitor, de sărbătoare, părea cu totul o altă lume. Ce comori se ascund acolo! O clădire – monument de aleasă spiritualitate – adăpostind atâta istorie a unui neam trecut prin grele încercări, în care cugetul românesc are nevoie de continuitate şi demnitate. Ce minţi luminate au lucrat spre perfecţiune! Parcă pluteam, visam un vis aparte. Doream să nu se mai sfârşească. Totuşi trebuia să-mi continui paşii. N-am putut ocoli biserica Universităţii, fascinat de frumuseţea icoanelor luminate deodată, de liniştea îmbrăţişată de clipe de smerenie şi de vocea abia perceptibilă a preotului, momente unice până acum sufletului meu.

La câţiva metri peste drum de Universitate, o grădină inundată de flori, străjuită la stradă de câteva tufe de mălin şi răchiţică galbenă, ascundea casa Aglaiei Drogli, sora lui Eminescu. Simţeam atât de aproape spiritul eminescian şi eram nerăbdător să ajung la statuia lui. Am străbătut apoi Piaţa Teatrului, construcţie „soră” cu a teatrelor din Viena şi Iaşi, gata să-şi deschidă uşile oricărui vizitator. Nu departe de aici am zăbovit câteva momente în faţa liceului în care a învăţat Eminescu. Liniştea sporea şi mai mult emoţiile, parcă auzeam undeva, la o fereastră de la etaj, un glas recitând „Floare albastră” şi apoi „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!”.

Catedrala Ortodoxă Română, construită în 1844, domină împrejurimile şi a devenit loc de pelerinaj pentru orice credincios. Picturile interioare emoţionează şi înalţă sufletul, cuceresc repede privirea atrasă de arta adevărată, rămasă model şi mărturie peste timp.

Am traversat oraşul în miez de zi, e drept cu oarecare greutate, nu voiam să pierd nimic din privire, urmăream gesturile şi comportamentul oamenilor, ţinuta şi agitaţia stradală, spiritul comercial, transportul în comun, orice lucru cu caracter de noutate. Căldura se încingea, apa minerală devenise o necesitate şi emoţiile cu greu puteau fi stăpânite. Am poposit în curtea casei lui Aron Pumnul, la statuia poetului nostru nepereche. Involuntar am făcut o cruce şi am început să recit, în gând, din creaţiile lui. Mai erau atâtea de vizitat, deşi parcă ceva mă ţinea pe loc. Depărtându-mă încet, încet, chipul poetului mă urmărea trist şi gânditor.

M-am plimbat puţin şi pe strada Kobyleanska, fosta Herrengasse în perioada dominaţiei austriece, apoi fosta Iancu Flondor în anii interbelici, atunci când Cernăuţiul dorea să fie „mica Vienă”. Am văzut şi Turnul cu orologiu, Casa ofiţerilor şi altele.

Cum era şi firesc, mi-am rezervat timp pentru a ajunge şi în alt loc de suflet, cu rezonanţă istorică aparte – Hotinul. În drum am întâlnit localităţi unde „viţa românească s-a prins adânc şi regenerează frumos”: statuia lui Mihai Eminescu amplasată în drum spre Boian, donaţia sculptorului Ion Irimescu, moşia Hasdeilor de la Sinăuţi, precum şi alte repere româneşti, cum ar fi satul Boian cu peste 6000 de locuitori care duc mai departe, sfidând nedreptatea timpului, meserii diverse, elemente româneşti păstrate din moşi-strămoşi. Dacă nu ai şti unde te afli, dacă ai deschide doar acolo ochii, senzaţia este aceea că totul în jur este românesc: porţi şi garduri ca prin partea noastră de „Bucovină mândră floare”, fântâni şi troiţe cu atâtea elemente româneşti, aspectul exterior al caselor, al construcţiilor anexe. Am simţit nevoia să mă opresc la o fântână de unde am sorbit cu fiori o căniţă cu apă rece şi am luat şi într-o sticlă pe care am adus-o acasă.

Până la Hotin m-a însoţit o ploaie caldă, curată, binefăcătoare, după care a reapărut vesel soarele. Grupuri, grupuri de toate vârstele coborau spre Cetate, păstrătoare a atâtor taine ale trecutului. Deopotrivă m-au emoţionat şi Cetatea, şi Nistrul învolburat şi mânios, care ar fi trebuit ca el să fie hotar pentru români şi nu Prutul

Coborârea mare de scări până la Cetate dădea senzaţia unui uriaş amfiteatru ce dilata privirea sub semnul emoţiei, încercând să cuprinzi cât mai bine spaţiul în care Alexandru Lăpuşneanul şi-a trăit ultima parte a vieţii. Încerci, vrei nu vrei, să reconstitui scene petrecute atunci, trecând dintr-o încăpere în alta. Am văzut camera în care domnitorul grav bolnav primise „licoarea izbăvitoare”. Nu m-am putut abţine şi m-am urcat şi eu aproape deasupra Cetăţii, pe partea dinspre Nistru, de unde, spune o legendă, o domniţă s-ar fi aruncat în apă pentru a scăpa de o pedeapsă cumplită.

Câteva dangăte de clopot au spart intensitatea trăirilor mele, ecoul lor răsuna până departe, amestecându-se şi cu glasul înverşunat al Nistrului. Regretam că totul a trecut aşa de repede şi, de câteva ori, m-am oprit la urcatul scărilor spre platou. În gând mi se tot amestecau o mulţime de lucruri despre Ştefan cel Mare şi Alexandru Lăpuşneanul. Mi-au apărut în faţă cele două statui ale „Soarelui Moldovei”: aceea de la Hotin, lângă care mă aflam, şi aceea de la Suceava, de la Cetatea de Scaun… Istorie a sentimentelor înălţătoare, istorie nedreaptă pentru unii, istorie sub semnul unui viitor primenitor…

A fost o zi încărcată cu atâta simţăminte, trăiri aparte. Am încercat să mi le pun în ordine, să nu uit nimic, să mă pot bucura cât mai mult de ele, să le pot împărtăşi şi altora.

M-am despărţit de Cernăuţi cu credinţa că atâta timp cât va exista stejarul lui Ştefan cel Mare din Codrii Cosminului, dătător de curaj şi vigoare, oameni uniţi în voinţă şi hărăziţi să se petreacă pe aceste străbune plaiuri, versurile din „Doina” eminesciană nu au fost scrise în zadar: „– Ştefane, Măria Ta/ Tu la Putna nu mai sta! (…)/ Tu te-nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând…”

EMIL SIMION

* Versul din titlu aparţine poetului de peste Prut Elis Râpeanu

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Emoţionantă cronică de călătorie pentru noi bucovinenii …oriunde ne-am afla.. ..mai ales când este scrisă cu mult suflet de iubitul nostru profesor Emil SIMION

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: