Revoluţionara de la Valea Seacă

Revoluţia din decembrie împlineşte 25 de ani, vârstă la care cam orice tânăr cu scaun la cap şi-a luat deja soarta în mâini, ştie ce vrea şi poate recunoaşte adevărul de la prima vedere. Din ’89 şi până azi, la fiecare 22 decembrie rememorăm ce-a fost şi repetăm, ca nişte jucării mecanice, cuvintele care păreau că dau sens jertfelor de-atunci. Victorie, libertate, dreptate. An de an, pe ecranele tv-urilor privim oameni care povestesc despre cum a fost, mulţi revoluţionari cu un carnet care le atestă nişte drepturi meritate. În spatele ecranelor tv, în viaţa de toate zilele există însă anonimi care au luptat, în felul lor, chiar înainte de Revoluţie, fără să ceară vreo recompensă. Au făcut-o fiindcă nu au putut înghiţi minciuna. Aidoma acestora este Brânduşa Bujor. Are 47 de ani, s-a născut la Valea Seacă (Valea Moldovei) şi locuieşte acum în comuna Slatina, cu cel de-al doilea soţ, într-o căsuţă aflată la capătul uliţei.

A absolvit doar 8 clase, e o femeie isteaţă şi ştie mai multă istorie decât fiecare om obişnuit, trecut prin liceu şi facultate. Puţini de la Slatina şi chiar din satul său natal ştiu azi că Brânduşa Păscuţoi, nume după primul soţ, cu care s-a măritat când avea 17 ani, a avut curajul să spună lucrurilor pe nume în vremea când mai toată lumea tăcea. „Sunt atâţia oameni inteligenţi, oare nu văd minciuna?” se întreba încă din vremea şcolii.

Am ajuns acasă la soţii Bujor la vremea când prima zăpadă din această iarnă acoperea curat drumurile din sat, acoperişurile, aşezată în strat consistent. În faţa casei ne-a întâmpinat ea, o femeie vioaie, roşie în obraji, dar nu de sănătate, aveam să aflu ceva mai târziu, în timpul discuţiei; suferise vreo 31 de operaţii din cauza rinichilor malformaţi, iar atunci când avea dureri se înroşea la faţă. Ne-a poftit în casă, s-a aşezat în fotoliu şi imediat a început să povestească, în timp ce un motan tărcat ne tot dădea târcoale.

„Mi-am dat seama că totul e o minciună”

Provine dintr-o familie săracă şi numeroasă, cu 6 copii; de aceea, când frecventa şcoala, venea acasă doar în vacanţe, în rest stătea la căminul de copii, la Gura Humorului, unde a urmat şi cele 8 clase. De mică era bătăioasă şi foarte curioasă să afle cât mai multe: „La şcoală ne educau în spirit comunist, dar eu am fost o fire iute, umblam mai mult pe lângă oameni bătrâni de la care puteam să aflu multe; vedeam cum trăieşte lumea în jur şi puneam întrebări. Eram copil şi la prima operaţie am stat un an la spital, la Iaşi, căpătam dulciuri şi le duceam la azil, la bătrâni. Ei mă întrebau ce vreau să-mi dea în schimb, dar eu le spuneam «nimic, povestiţi-mi». Voiam să fac o legătură între lumea care a fost şi ce este”.

În clasa a VIII-a, în timpul unei inspecţii la clasă, a trebuit să facă un rezumat despre România, din punct de vedere istoric şi geografic; asta se întâmpla prin 1981: „Am vorbit de România până la Primul Război Mondial, apoi despre pactul balcanic iniţiat de Titulescu, despre ruşi şi bolşevici şi am mai spus că adevărata graniţă nu e la Prut, ci la Nistru. Imediat au fost scoşi copiii din clasă, chemat directorul şcolii, m-au ameninţat că mă duc la şcoala de corecţie. Vedeam ce ne învaţă la şcoală, dar altceva era în realitate, şi mi-am dat seama că totul e o minciună, mai ales că apăruseră cartelele pentru alimente şi vedeam cât era de nemulţumită lumea, cât era de greu”.

La 17 ani s-a măritat cu primul soţ, ca să-şi facă un rost pe lume. „Soţul era analfabet, eu l-am învăţat să semneze, trebuia să semneze statul de plată, până atunci se iscălea cu degetul…” Lucrau amândoi la CAP la Valea Seacă, el – om bun la toate, făcea lădiţe, beton, descărca marfă, era chemat şi noaptea la lucru. Ea lucra pământul şi primea doar o dată pe an ce i se cuvenea, în produse.

La 18 ani s-a înscris în PCR: „Voiam să înţeleg care e politica partidului, nu lipseam de la şedinţele de partid, dar nici nu luam cuvântul. O singură dată m-am ridicat şi am spus că erau prea mari cotizaţia şi impozitele”. Încă de atunci lua atitudine faţă de ce considera că era nedreptate. Lucra la CAP, ca membră cooperatoare, şi s-a ridicat contra conducerii din cauză că soţul, deşi „lucra zi şi noapte la cooperativă”, iar cartea lui de muncă „era făcută pe numele altcuiva”, nu fusese plătit pentru tot ce lucrase. Fiindcă el nu ştia carte, îl obişnuise să-i spună tot ce muncea în fiecare zi, iar ea nota tot pe un carnet. De aceea, atunci când el a luat banii numai după un singur stat de plată, ea s-a dus cu carnetul la mai-marii cooperativei. Până la urmă s-au descoperit toate statele de plată, însă ea devenise deja o persoană incomodă. Cei de la CAP au vrut chiar „să mă bage în puşcărie”, povesteşte ea, acuzând-o că a luat mai multe produse decât i se cuveneau. „Eu luam parcelă în fiecare an, dar o măsuram, de jur împrejur făceam şanţ şi puneam pietre în el, astfel că, toamna târziu, ştiam parcela fără probleme. Lucram un an, dar cota se dădea la sfârşitul anului; erai muritor de foame dacă nu aveai altă sursă de trai, îmi dădea doar ca să trăiesc. După ce am predat tot în regulă, am cules porumbul, l-am desfăcat şi predat, m-am trezit cu inginerul şi contabilul că îmi spun «puşcăria te mănâncă, trebuia să predai mai mult, ai furat». Contabilul trecuse în hârtii că luasem un teren mult mai mare; eu aveam o singură parcelă, el m-a trecut cu 3-4 parcele. M-au ameninţat cu Miliţia de la Suceava. Asta se întâmpla prin 85-86. Mi-am spus atunci: «l-aţi căutat pe dracu’, l-aţi găsit». I-am chemat să măsoare terenul şi, în acelaşi timp, am spus celor de la Miliţie să supravegheze documentele; au mers în ţarnă, au găsit parcela înconjurată de şanţul cu piatră, se vedea clar, chiar dacă ei araseră peste noapte”. Până la urmă Brânduşa a ieşit cu faţa curată, cei de la Miliţie au clasat dosarul în care era acuzată pe nedrept…

…„Am vrut să le arăt că un ţăran, un prost nu e atât de orb şi am început să scriu manifeste”

În 1987 auzise despre protestul muncitorilor de la Uzina „Tractorul” din Braşov. „Mă întrebam: sunt atâţia oameni inteligenţi în ţara asta, oare nu văd minciuna? Sunt orbi? Îmi era ciudă că nu pot să fac Sfânta Cruce… Am vrut să le arăt că un ţăran, un prost nu e atât de orb şi am început să scriu manifeste. În decembrie ’87 am scris 8 scrisori anonime către Ceauşescu, Comitetul Central, la comitetele de partid de la Timişoara, Cluj, Braşov, Iaşi, Sucea-va. Titlul era «Moarte lui Ceauşescu şi Guvernului». În scrisoare descriam cum munceşte un ţăran şi cum este răsplătit, despre viaţa muncitorilor, apoi puneam nişte întrebări. Am mai scris că am ajuns la vorba lui Lenin care spunea că am scăpat de burghezia capitalistă, dar va fi amar când va apărea burghezia comunistă. În loc de iscălitură am scris «cât nu e prea târziu daţi-vă demisia». Nu le-am trimis pe toate din acelaşi loc şi niciuna nu era semnată, erau scrise toate pe foi de matematică, mărunt, de mână”.

În aprilie următor a fost descoperită, Securitatea luase urma scrisorilor, după ştampila de pe plic, dar avea nevoie de ceva mai mult, trebuia depistat autorul după scris. „Ei căutau un act scris, iar ca să fie siguri l-au pus pe şeful de post să mă facă să dau o declaraţie. Şeful de post m-a chemat şi mi-a spus să scriu o declaraţie; l-am întrebat «de ce?». Mi-a spus că e o completare la o declaraţie mai veche, pe care am dat-o mai demult… Cum am intrat în Postul de Miliţie am văzut pe hol nişte persoane în civil. Am intrat în camera de alături, şeful de post mi s-a părut schimbat la faţă, era ciudat… A scos o coală de hârtie dintr-o folie, n-a pus mâna pe ea; mi-am dat seama că nu e lucru curat, mai ales că mi-a cerut să scriu tot felul de date… Am scris până la urmă, mi-a dat un plic, mi-a spus să scriu adresa şi să lipesc plicul, l-am lipit cu limba. Am bănuit că m-au descoperit. Ştiam despre Securitate, cum lucra…”.

Nu la multă vreme după aceea, s-a trezit cu o maşină neagră la poartă, din care au coborât ajutorul de şef de post şi un civil. „Au intrat la socri, mai întâi, mi-au spus «luaţi-vă buletinul şi veniţi la vale». M-am urcat în maşină, eu stăteam în spate, cu ajutorul de şef de post. Ţin minte că tocmai se vorbea la radio despre Ceauşescu şi Elena, nu am tăcut şi am zis «dacă nu s-ar lăsa prostit de ea, poate ar fi altfel». Ajutorul de şef de post mi-a dat un cot. La postul de miliţie erau vreo 10 inşi, toţi în civil, şeful de post stătea drepţi în faţa lor, tremura, m-a pufnit râsul. Mi-au cerut buletinul. I-am întrebat şi eu cine sunt, le-am cerut să se legitimeze şi am văzut că erau maiorul cutare, colonelul cutare… Am intrat toţi într-o încăpere şi nici nu ne-am aşezat bine la o masă că a început tirul întrebărilor, una după alta. M-au întrebat de unde mi-au venit ideile, dacă m-au ajutat fraţii, dacă am rude în străinătate sau în conducere şi multe altele. Le-am spus că am scris din ceea ce am văzut în realitate şi am auzit la Europa Liberă, că în scrisori m-am inspirat din ceea ce vedeam cu ochii mei, din ceea ce auzeam. La ora 8,30 am intrat în sediul de miliţie şi la 17 am ieşit de acolo. Şi-au dat seama după vorbele mele că eu am scris, fiindcă după scris cred că mă considerau o analfabetă, fiindcă eram la pământ cu scrisul, mie nu mi-a plăcut să scriu caligrafic…”

Cei de la Securitate nu credeau că a făcut singură scrisorile, bănuiau că în spatele Brânduşei sunt alte persoane. „Mi-au aruncat în faţă dosarul făcut de Securitate, am dat să pun mâna pe el, am apucat să văd scrisorile de la dosar, ei au crezut că vreau să pun mâna şi să le rup. Unul dintre ei mi-a spus atunci «o singură mişcare şi te-am lichidat», apoi şi-a dat haina deoparte ca să văd că are armă”. Printre cei prezenţi la interogatoriu era şi cineva de la judeţeana de partid, care a întrebat-o de ce a trimis scrisorile, că doar lumea o ducea bine. Ea le-a răspuns „cât aveţi burta şi buzunarele pline nu aveţi cum să-l credeţi pe cel flămând”, iar atunci „colonelul” i-a tras o palmă peste obraz. „Când s-au terminat întrebările mi-au spus că sunt nebună, «puşcăria te mănâncă, pentru noi eşti un nimic, eşti cât vârful acului şi te lichidăm»”.

„Am făcut ce am făcut pentru dreptatea omului şi a cuvântului, pentru libertatea credinţei”

Lumea în sat începuse să vorbească, erau zvonuri că a făcut ceva contra conducerii cooperativei. „La un moment dat, eram la magazie, la CAP, unde erau vreo 20-30 de persoane; le-am spus că am făcut ce am făcut pentru dreptatea omului şi a cuvântului, pentru libertatea credinţei”.

Brânduşa a fost chemată apoi la Suceava, la Securitate, unde aflăm că au ţinut-o, toată ziua, într-un birou cu draperiile trase şi cu o lumină înfiptă în ochi. „Aveam tot timpul o lumină în ochi că nici nu ştiam ce-i cu mine, nici nu ştiu cum am ajuns acasă. Când au văzut că nu pot să mă scoată rău faţă de lume, nici să mă aresteze nu puteau, mi-au spus că ei nu cred că am făcut singură totul. Din ce am auzit că discutau între ei îmi dădeam seama că nu ştiau ce răspuns să dea sus, de unde primiseră ordinele pe o hârtie ştampilată pe care scria «căutaţi autorul acestei scrisori». M-au ameninţat doar, «o mişcare ne trebuie şi te lichidăm». În sat lumea nu mai vorbea cu mine, doar pe la spate, dar răspundeau la bună ziua. În schimb, pe cei din conducerea comunei, de la primărie, i-am auzit când spuneau «şi-a tăiat singură craca de sub picioare»”.

Brânduşa începuse să nu se mai ferească, de puşcărie nu îi era frică. „Nu mă mai feream, am început să fac fiţuici cu titlul «Fraţi muncitori şi ţărani», în care ceream «citiţi şi daţi mai departe». Am împrăştiat fiţuici la Suceava, Gura Humorului, la Cluj, Deva, la Iaşi, la Palatul de Cultură, mai mult în locuri publice. Se auzea, la un moment dat, că erau manifeste date de unguri… Eu nu stăteam pe loc, să văd dacă lumea citeşte”. Ne-a spus că a împrăştiat ultimele manifeste la Iaşi, în vara lui 1989, în Copou, pe Alexandru cel Bun, iar ultimele la Palatul Culturii. „Am văzut că a intrat un grup de turişti în Palat şi am intrat şi eu; când să mă apropii de ei, am simţit o mână pe umăr şi un civil m-a întrebat dacă eu sunt Brânduşa Păscuţoi. Ceva a simţit. Mi-a spus «mâine, la ora 8, să fiţi la Suceava, la Securitate». M-a întrebat ce caut la Iaşi, i-am arătat certificatul medical, fusesem la spital. După aceea m-am dus la toaletă şi am aruncat şi restul fiţuicilor, erau vreo 10. Eram urmărită, ştiau totul”.

A mai fost chemată, după aceea, de câteva ori, la Securitate şi luată la întrebări. Au fost luaţi la întrebări şi familia, cadrele didactice, fraţii săi au fost în vizorul Securităţii. „Ai mei nu m-au întrebat niciodată nimic, n-au ştiut nimic, nici profesorilor nu le-a venit a crede, poate mă susţineau în sinea lor, dar nu am putut să-i implic. Am făcut toate astea din dorinţa de a se vedea că lumea nu e atât de proastă cum consideră ei, am vrut un adevăr pentru toată lumea. La un moment dat chiar am vrut să fiu descoperită, fiindcă mi-era frică să nu se lege de familie”.

Din partid a fost dată afară pe la sfârşitul lui ’88. „Eram la CAP şi secretarul de partid din comună m-a dus, cu ARO, la Comitetul de partid de la Suceava. Am intrat într-o sală şi am văzut dosarul pe care scria «duşman de clasă». Mi-au luat carnetul de partid şi mi l-au rupt în faţă”.

„Am vrut să arăt că sunt oameni care au gândit cu dreptate încă în anii dinainte de a începe Revoluţia”

Înainte de Revoluţie, din 17 decembrie până pe 20, a fost linişte la Valea Seacă, dar pe 20, în faţa casei socrilor, unde locuia, de la distanţă supraveghea o maşină neagră. „Când a căzut Ceauşescu eram în casă, la televizor, iar în momentul când s-a auzit asta am auzit motorul maşinii, plecase. Pe 24 decembrie m-au strigat oamenii „nu vii la vale, tu ai fost revoluţionară, mi-au spus…”. Oamenii din Valea Seacă au ieşit atunci din case, au înlocuit primarul, s-a format Frontul Salvării Naţionale în care au intrat directorii de şcoli, funcţionari, şeful de post. „Au insistat să intru şi eu şi m-au pus preşedinte. Printre ei s-au infiltrat şi 2-3 susţinători ai politicii partidului prin cuvinte şi comportament. Prima şedinţă a FSN a fost în 26 decembrie, imediat după Revoluţie. Imediat, în ’90 ne-am strâns şi am zis să desfiinţăm CAP-ul şi să împărţim pământul. Era zăpăceală mare, am dat contabilei documentele, oamenii voiau să dea foc la tot”. Brânduşa spune că au recunoscut-o ca lider, dar situaţia devenise tensionată fiindcă „fiecare trăgea foc la oala lui”. „Nu puteam fi tot timpul în activitate, soţul era foarte gelos şi nu puteam fi prezentă tot timpul, încet-încet m-am retras, mi-am dat seama că nu pot merge mai departe. În Primărie s-au infiltrat unii care voiau să acapareze, cine a zis că Revoluţia a fost furată n-a greşit”.

Brânduşa Bujor nu are carnet de revoluţionar, nu are beneficii, trăieşte din pensia de handicap şi din ce mai lucrează soţul. „În februarie ’90 am fost la Suceava să-mi caut dosarul la Securitate, mi s-a spus că a ars când a luat arhiva foc. Am renunţat, încet m-am retras, în ce politică să mă bag? Ştiam oameni care aveau bani, care mergeau la furat cu maşina şi tot ăia au ieşit în faţă. E bine acum doar că există libertatea cuvântului şi a credinţei”.

Despre cele povestite mai sus, ea n-a vrut să vorbească până acum; dar între timp s-a gândit că e bine să ştie lumea de existenţa unor anonimi care au luptat pentru a fi mai bine. „Am vrut să fie luaţi în considerare şi oamenii care au luptat înainte de Revoluţie, mă răscoleşte faptul că sunt oameni care au riscat, nu atât în Decembrie ’89, ci până atunci. Am vrut să arăt că sunt oameni care au gândit cu dreptate încă în anii dinainte de a începe Revoluţia. Dar nu s-a ajuns nici la un sfert din scopul luptei adevărate. În Senat şi Parlament sunt numai moşnegi, să dea loc la tineri. Foarte puţini mai sunt oameni cu adevăr şi dreptate” spune Brânduşa Bujor.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: