„Le explic mereu copiilor că ura, invidia şi răutatea sunt atributele prostiei, iar dragostea, respectul şi curajul sunt calităţi fundamentale”

afirmă profesoara PAULA CIOBÎCĂ

 

Este îndrăgită de elevi şi preţuită de colegi. Este apreciată în comunitate. Iată de ce am ales să stăm de vorbă.

– Sunteţi cadru didactic la Rădăuţi de ani buni. Care sunt cele mai frumoase momente din viaţa dumneavoastră la catedră?

– Sunt profesor la Rădăuţi de mai bine de paisprezece ani. În septembrie 2000 m-am prezentat la concursul de titularizare pe un post vacant la catedra de Limba şi literatura română de la Liceul Agricol Rădăuţi. Eram titulară în învăţământ din 1986, obţinusem definitivarea, susţinusem examene de gradul II şi I atât ca învăţător, cât şi ca profesor, eram, aşa cum afirmase într-un articol inspectorul de specialitate, regretatul profesor Constantin Blănaru, caz unic în judeţ, dar legislaţia nu permitea transferul din mediul urban în mediul rural. Aşa că m-am titularizat din nou, cu o medie puţin peste 9, la liceu. Cele mai frumoase momente? Ar trebui să scriu o carte… Poate ochii jucând în lacrimi la absolvirea unui ciclu de învăţământ, poate întâlnirea, an de an, în curtea şcolii, cu absolvenţii, cu un trandafir în mână, poate strigătele de bucurie la câştigarea unui premiu la concursuri şcolare, poate bucuria reuşitei la examenul de bacalaureat… Dar, cel mai plăcut este să-i vezi pe foştii tăi elevi deveniţi adulţi responsabili, să-i auzi spunându-ţi că ceea ce au învăţat de la tine le-a fost util şi mai ales să-i priveşti în ochi când îţi spun că îşi aduc aminte cu drag de clipele petrecute împreună…

– Ce înseamnă să fii profesor în provincie?

– Mulţi cred că a fi profesor presupune doar a prezenta informaţii în faţa elevilor şi a evalua nivelul acestora, dar meseria de dascăl este mult mai profundă, necesitând calităţi speciale: bunătate, generozitate, calm, răbdare, dar mai ales iubire. Dacă nu iubeşti meseria pe care ţi-ai ales-o, dacă nu iubeşti mogâldeţele din faţa ta, care aşteaptă de la tine, ca de la un zeu, să afle tot ceea ce nu ştiu, dacă nu iubeşti – totul e în zadar.

A fi profesor în provincie e o binecuvântare. Blaga spunea că veşnicia s-a născut la sat. Am fost patru ani învăţătoare, zece ani am predat la clase gimnaziale şi alţi paisprezece ani am lucrat la clasele liceale. Elevii din zona de provincie sunt mai receptivi, mai atenţi, cu bun-simţ, debordând de sănătate, vitalitate şi voioşie. Dascălul de astăzi din provincie e aidoma dascălului de odinioară: cinstit şi bun, sfătos şi drept, respectat de comunitatea locală, de oameni – părinţi şi copii. Personal, n-am să-i uit niciodată pe profesorii mei, care m-au format ca om, dascăli cu vocaţie, în faţa cărora mă-nclin cu recunoştinţă: Bighei Dimitrie şi Oltea, Cantemir Petru şi Elena, Popescu Victor şi Graţiela, Ţiprigan Nicolae şi Arsineta, Bărbuţă Petru şi Garofa – familii de dascăli-model, ale căror nume au rămas în minţile şi sufletele generaţiilor de elevi. Dascălul din provincie nu are neapărată nevoie de manuale sau tablete, de calculatoare sau săli cu dotări ultramoderne. Dascălul-simbol are nevoie de calităţi şi de acţiuni care să-i motiveze pe elevii săi. Cel mai de seamă dar pe care-l oferă elevilor săi nu este bagajul de cunoştinţe, căci capul copilului nu este un vas pe care să-l umpli, ci o făclie pe care să o aprinzi, astfel încât, mai târziu, să lumineze cu lumină proprie, cum spunea Plutarh. Important în viaţă nu este să ştii, ci să ştii unde să cauţi, spunea Iorga. Important în viaţă e să înveţe copilul să înveţe – ăsta e rolul profesorului. Nu doar însuşirea de cunoştinţe, ci şi dobândirea de deprinderi, dar mai ales stimularea valorilor şi atitudinilor – aceasta trebuie să urmărească dascălul.

– V-aţi dorit vreodată să fi predat altundeva în România?

– Niciun moment nu m-am gândit să îmi schimb locul de muncă şi cu atât mai puţin obiectul muncii. M-am născut să fiu profesor, la fel ca mama mea, la fel ca tata, ca sora mea… M-am născut cu nobila misiune de a educa tânăra generaţie, de a trăi printre elevi, cu elevi şi pentru elevi. Şcoala este viaţa mea. Copilul meu îmi spunea, odată, că mă număr printre acei dascăli care ar continua să meargă la serviciu, zi de zi, făcându-şi datoria cu dăruire, chiar neremunerat. Adevărul este că îmi place enorm ceea ce fac şi fiecare progres, fie el minim, la un elev de-al meu îmi dă puterea de a merge mai departe. Cine mă cunoaşte cu adevărat – şi sunt mulţi oameni care mă cunosc, pentru că sunt o carte deschisă – ştie că am o voinţă imensă. Dacă îmi doresc ceva cu adevărat, lupt până obţin. Nu, nu mi-am dorit un alt loc de muncă, din moment ce sunt acum, aici. Nu aş fi putut îmbrăţişa o carieră universitară, pentru simplul motiv că nu aş fi putut alege perioada de istorie literară sau curentul literar pe care să îl predau. Îmi plac deopotrivă cronicarii moldoveni şi Alecsandri, Eminescu şi Bacovia, Rebreanu şi Călinescu, Stănescu şi Sorescu, Blaga şi Cărtărescu. Fiecare om îşi are locul şi rolul bine definite în lumea asta. Dacă fiecare cetăţean ar conştientiza aceasta, societatea ar progresa. Locul meu este în învăţământul preuniversitar. Îmi place ceea ce fac şi sunt convinsă că fac bine ceea ce fac.

– Ce vă motivează să mergeţi mai departe?

– Nu ştiu să fac altceva mai bine, nu vreau să fac altceva mai bine. Consider că dascălul are o misiune nobilă şi o datorie de îndeplinit: educarea şi instruirea tinerei generaţii. Dacă reuşeşti să schimbi lucrurile în bine – indiferent că e vorba de zece copii sau de o sută – ţi-ai făcut meseria şi e cel mai frumos sentiment pe care-l poţi avea. Ce mă motivează? Poate privirile pline de entuziasm ale elevilor mei, poate dorinţa de a ajuta la progresul societăţii: cu siguranţă nevoia de a face bine, de a nu fi egoist, de a oferi celorlalţi tot ceea ce am mai bun. Le explic mereu copiilor că ura, invidia şi răutatea sunt atributele prostiei, iar dragostea, respectul şi curajul sunt calităţi fundamentale. Le spun că viaţa este efemeră şi fiecare moment al ei e unic şi irepetabil, de aceea trebuie trăit la maximum de intensitate. Mă străduiesc să fiu un exemplu pentru elevii mei. Viaţa e scurtă şi imprevizibilă. Eu îmi trăiesc viaţa intens, învăţând, muncind, transmiţând învăţătură mai departe, făcând ceea ce trebuie făcut şi spunând ceea ce trebuie spus, trecând prin viaţă cu încredere şi fără teamă, de aceea îmi repet, iar şi iar, vorbele lui Jorge Luis Borges: Încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten – dinaintea unui mormânt – nu mai are niciun sens. Munca îmi este răsplătită mereu. După Premiul I obţinut la Festivalul internaţional de teatru pentru tineret, obţinut cu trupa „Adolescenţii” de la Colegiul „Andronic Motrescu”, a urmat Premiul I la Concursul interjudeţean de asistenţă medicală, obţinut cu elevii Şcolii Postliceale Sanitare. Îmbin munca la catedră cu managementul şi simt o bucurie enormă când îmi văd elevii – cu vârste între 14 şi 47 de ani – mulţumiţi de progresele făcute. Ce mă motivează? Faptul că alături de elevii mei nu voi îmbătrâni niciodată.

Cum poate un intelectual care trăieşte în Rădăuţi să evite blazarea?

– Un intelectual, un om cu studii universitare nu are voie să se blazeze, cu atât mai puţin la Rădăuţi. În afara timpului de lucru, e absolut necesar studiul individual de specialitate – atât pentru un profesor, cât şi pentru un medic sau un avocat. O serată dansantă, un bal caritabil, o lansare de carte, un vernisaj al unei expoziţii de pictură, artă fotografică sau filatelică, o dezbatere, o masă rotundă – iată doar câteva dintre manifestările curente în oraş. De asemenea, Casa de Cultură, prin implicarea domnului director Ovidiu Foca, a oferit numai în luna noiembrie trei superbe spectacole de teatru. Actorii teatrului din Galaţi au jucat „Moara cu noroc”, adaptare după Slavici, Teatrul Botoşani a pus în scenă „Cerere în căsătorie” de Cehov, iar Teatrul Kolomeea (Ucraina) a adus în atenţie – gratuit – „Anul huţulilor”.

Care sunt cele mai mari împliniri pe care le aveţi?

– Cele mai mari împliniri? Greu de sintetizat. Viaţa a fost darnică cu mine şi mi-a oferit multiple satisfacţii, atât personale, cât şi profesionale, răsplătindu-mi perseverenţa. Deşi nu mă pot considera o răsfăţată a sorţii, nici pe departe, mă declar mulţumită de ceea ce am realizat. Se spune că, pentru a fi un om împlinit, trebuie să construieşti o casă, să creşti un copil şi să plantezi un copac. Le-am făcut pe toate… Am construit o casă. Am o familie care mă înţelege şi mă susţine în tot ceea ce fac. Nu e uşor să ieşi din casă, zilnic, la ora 7 dimineaţa şi să te întorci seara târziu, după ora 20. Am găsit în familie nu doar toleranţă, ci şi înţelegere, susţinere şi sprijin necondiţionat.

Am crescut un copil, un băiat care urmează cursurile Facultăţii de Medicină din cadrul UMF Iaşi şi care îmi este nu doar fiu, ci şi prieten apropiat. Am plantat mulţi copaci, atât ornamentali, cât şi fructiferi, şi am o grădină frumoasă pe care o îngrijesc cu multă pasiune, adesea la lumina reflectorului. Dar cea mai frumoasă grădină a mea este şcoala. Aidoma grădinarului, în fiecare copil am răsădit un altoi, care îl va ajuta să culeagă roadele, mai târziu.

Ce vă reproşaţi?

– Sincer, nu-mi reproşez nimic. N-aş fi putut face mai mult şi n-aş fi vrut să fac mai puţin. Sunt, totuşi, doar un om. Un om care s-a dedicat profesiei, muncii, dispus oricând să-şi sacrifice energia, timpul, sănătatea pentru a contribui la formarea şi educarea generaţiilor de tineri, atât profesional, cât şi intelectual şi spiritual.

Ce vă doriţi?

– Am fost întreaga viaţă o idealistă şi o perfecţionistă şi am pierdut de multe ori din cauza asta, dar cei din jurul meu au câştigat şi lucrul ăsta mi-a dat mereu puterea să continui, să mă ridic şi să mă înalţ, înălţându-i pe alţii.

Numele meu şi chipul – uneori vesel, alteori trist – mi-au rămas pe cărţile de specialitate pe care le-am scris, pentru elevi şi cu elevi. Adeseori, zâmbind amar, le spun elevilor mei cum îmi imaginez trecerea mea în lumea umbrelor: cu diplome înrămate în loc de coroane, cu eşarfe albastre în loc de prosoape şi cu un sobor de preoţi – foşti elevi – cântând „Hristos a Înviat din morţi…”. Ca om, cea mai mare dorinţă a mea nu poate să fie decât aceea să ajung unul dintre dascălii care rămân nemuritori în conştiinţa generaţiilor de elevi pe care i-a format.

Consemnează

MĂLINA ANIŢOAEI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: