Istoria ne oferă o lecţie tragică despre împăraţi, regi şi principi care, în dorinţa lor neostoită de a-şi păstra tronul, îşi căsăpeau fără milă şi căinţă rivalii şi urmaşii concurenţi. Imperiile bizantin şi roman, apoi cel otoman sunt pline de crime odioase, iar monarhiile, inclusiv cele din Europa civilizată, nu au făcut excepţie.
Dar mai frecvente decât în principatele româneşti Moldova şi Ţara Românească nu cred să fi fost altundeva, poate în Rusia, Orientul Apropiat şi Îndepărtat. Cu timpul, însă, înlăturarea concurenţilor nu se mai face prin bătălii şi omoruri, ci prin surghiun, intrigi de palat şi alte mijloace mai complicate. Ba chiar, în lumea de azi, degajarea terenului de doritori tenaci trece în sarcina serviciilor secrete şi a unor organisme specializate, numindu-se politică de stat.
Educaţia urmaşilor este cheia evoluţiei
La umbra stejarilor mari nu creşte iarba, spune un proverb românesc, dar au fost şi perioade când cei mari s-au îngrijit de urmaşi. Astfel, după Unirea din 1859, a fost posibilă apariţia multor politicieni valoroşi la umbra unor lideri conservatori, liberali şi ţărănişti, iar exemplele, citate aleatoriu, nu sunt puţine: P.P. Carp, Theodor Rosetti, Take Ionescu, Brătienii, Maniu, Vaida-Voievod, Vasile Pogor, Spiru Haret, Delavrancea…
În schimb, un „Bizanţ după Bizanţ” se instaurează odată cu bolşevicii, când orice disidenţă era frântă din faşă, fie prin ordin de partid, fie prin arestări şi deportări, încât, atunci când se punea problema succesiunilor, mai că nu aveau de unde alege. Aşa s-a întâmplat după dispariţiile lui Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu.
Metehne vechi, oameni noi
Te-ai fi aşteptat ca, odată cu libertatea şi democraţia câştigate cu atâtea jertfe în 1989, să fi preluat experienţa SUA, a Angliei, a Franţei, a Germaniei…, unde compartimente speciale ale marilor formaţiuni politice se ocupă cu profesionalism de promovarea valorilor, a cadrelor, motiv pentru care la ei politica nu are suişuri şi coborâşuri, nu bate pasul pe loc, iar crizele de leadership sunt evitate cu mare dibăcie.
Dar să aruncăm o privire asupra personalităţilor din partidele noastre după 16 noiembrie, când, din diverse motive, liderii trebuie schimbaţi. Astfel, cel mai cunoscut lider al PSD, Ion Iliescu, şi-a făcut mereu curăţenie în jur, permiţându-i să-i succeadă în funcţie doar „arogantului” Adrian Năstase. Ceilalţi concurenţi au fost înlăturaţi prin diverse stratageme bolşevice sau prin epitete deloc măgulitoare ca prostănac, necopt, cârlan, expirat…
Partide fără viitor
Nu altfel procedase şi Adrian Năstase, care, din neatenţie, l-a scăpat pe Geoană prin „meandrele concretului” sau însuşi Geoană care îl scapă pe Ponta printre cumetrii şi găşti. La rândul său, ultimul continuă epurările. În toată perioada celor 25 ani, stânga gravitează în jurul lui Ion Iliescu, iar „comunistul reformat” îşi asumă până la capăt rolul autoritar. Unde să fie garnitura tânără pregătită să-i ia locul? Niciunde. Ce viitor poate avea PSD fără această „pădure tânără”?
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la partide inclusiv de dreapta: după retragerea lui Crin Antonescu şi a lui Iohannis, a fost lesne de observat vidul politic la vârf, iar noul PNL se zbate în ultimul ceas să le găsească înlocuitori pe măsură. Pepiniera fiind goală de reformatori autentici, perspectivele nu sunt dătătoare de speranţe.
O bătălie fără menajamente
Cum a fost posibil aşa ceva? Simplu: mişcările noastre politice nu au devenit încă partide adevărate, fondate pe tradiţii democratice şi ideologic-programatice, ci formaţiuni organizate mafiotic-gentilic pentru preluarea operativă şi exercitarea puterii. Din păcate, fiind vorba de putere politică nu valorile primează, ci decizia personală a şefului, loialitatea şi încrederea. Iată de ce căsăpirea concurenţilor va continua ca şi până acum.
O soluţie ar fi reorganizarea leadershipului de partid pe baza selecţiei şi promovării noilor valori în funcţie de competenţe, profesionalism şi expertiză. Îmi veţi reproşa că acestea nu pot constitui condiţii-etalon din moment ce un lider polonez cu 4 clase, Lech Walesa, a fost unul dintre conducătorii eminenţi ai Poloniei, caz deloc singular. Ceea ce înseamnă că pe lângă valoare şi drag de ţară, politicianul are nevoie de o voinţă, o tenacitate de neînfrânt. Or la noi se practică politica la mica înţelegere şi încălcarea cuvântului pe principiul că numai boul e consecvent.
Comentarii