PAGINI DIN SAGA BUCOVINEANĂ

Însemnări după lectura unei apariţii editoriale de excepţie

Doina Cernica/Maria Toacă, “Dulce de Suceava Amar de Cernăuţi”, Editura Muşatinii, Suceava, 2014.

De mai multă vreme aşteptam această carte. Parcă o şi vedeam aievea – impunătoare, solidă, înfăşând în cele două coperte binecunoscuta, prolifica producţie publicistică a Mariei Toacă. O publicistică deosebit de combativă, chiar incisivă uneori (căci în paginile “Zorilor Bucovinei” din ultimul deceniu şi ceva cele mai bătăioase articole aparţin reprezentantelor sexului frumos) şi, totodată, elegantă, ingenioasă, scrisă cu har, cu inima bărbată, cum am relevat şi cu alte ocazii. Poate nu e cazul să înşir aici cele ce urmează, dar întâmplarea mi se pare a fi plină de sens, de aceea v-o relatez şi dumneavoastră. Odată, de sărbătoarea limbii, un consătean de-al meu între două vârste, aprig cititor al “Zorilor”, m-a rugat să i-o arăt pe doamna Maria. Am căutat-o cu privirea şi, descoperind-o undeva în primele rânduri (ca întotdeauna, având-o alături pe inimoasa şi de asemenea prolifica publicistă şi scriitoare Doina Cernica de la Suceava), i-am arătat-o. S-a uitat lung la ea. Maria, parcă simţindu-se fixată de câteva perechi de ochi, întoarse faţa spre noi, dar sala era arhiplină şi, probabil, nu ne văzu. Consăteanul meu se şi ridică un pic din scaun şi făcu o plecăciune, neobservată de adjuncta de la “Zorile”. Gânditor, cumva descumpănit, spuse încet, eu abia desluşindu-i cuvintele în larma mulţimii din jur: “Cum, asta-i Maria Toacă?”. Am confirmat, zâmbind de starea lui decepţionată. Cunoscându-i scriitura doamnei Maria, consăteanul meu se aştepta, pesemne, să vadă nu o fiinţă firavă şi delicată, ci o veritabilă Xenă din faimosul serial, ori cel puţin o Corină Chiriac sau Nonă Mordiukova…

…Dar apariţia respectivului volum a întrecut toate aşteptările mele. În primul rând, prin felul cum a fost conceput, în al doilea rând, prin tematica aleasă. Această “cooperare”, participare a două autoare – Doina Cernica din sudul Bucovinei şi Maria Toacă din septentrionul bucovinean – imprimă cărţii un tot întreg, opţiunile, argumentările din carte fiind sprijinite, pentru a menţine un anumit echilibru judicios şi persuasiv în trama atât de ingenios izvodită, de doi piloni viguroşi. Şi o pasăre – fie vultur, barză, hulub ori un minuscul colibri – pentru a-şi lua zborul şi a plana în văzduh neapărat are nevoie de două aripi. La fel şi cartea de care vorbim, prin acest duet are numai de câştigat, realizându-se, după cum afirmam mai sus, un echilibru firesc şi, nu în ultimă instanţă, ontologic.

În cuvântul introductiv întitulat atât de sugestiv (cum e sugestiv totul ce cuprind medalioanele, eseurile şi tabletele incluse în carte) “Dulce-amar de Bucovina” acest moment e comentat în felul următor: “Focalizând interesul asupra capitalei Bucovinei de odinioară, capitală de suflet pentru autoare şi astăzi, cartea încearcă integrarea ei unei realităţi mai cuprinzătoare, în care sudul sucevean şi nordul cernăuţean continuă să existe împreună în dragostea pentru limba română, pentru Eminescu, pentru tradiţii şi obiceiuri şi în care nordul cernăuţean şi sudul sucevean confluiesc mai puternic poate în ziua de mâine a Uniunii Europene, poate în necunoscuta viitorului”.

Pedalând aceste idei, care constituie o veritabilă obsesie a celor două autoare, cititorul, adâncindu-se în lectura volumului, devine martorul şi, într-un fel, chiar participantul sagăi nord-bucovinene, pătrunsă de un dramatism cutremurător. Materialul de inspiraţie este, în fond, nordul Bucovinei, în special capitala ei – oraşul Cernăuţi, oamenii acestei provincii şi acestei urbe. Ca un laitmotiv al celor peste 500 de pagini este ideea exprimată de către Doina Cernica, atât de elegant şi transparent, că “abordând Bucovina ca pământ al poeziei şi al unei cuprinderi de inimi (care vede cel mai bine) – de aceea şi dincolo de cuvânt, lacrimile, Georges Astalos1 îi reafirmă din capul locului unitatea: este una şi indestructibilă, frontierele administrative pe care le evidenţiază o proiecţie cadastrală sunt mai mult sau mai puţin arbitrare, artificiale, efemere. Pentru că “c’est la langue qui parle”…

Autoarele cărţii nu trec cu vederea nicio acţiune culturală mai însemnată din septentrionul bucovinean. În special aş sublinia îndârjirea harnicei, ambiţioasei şi înzestratei Doina Cernica de la Suceava care posedă energii uimitoare de netăgăduit, ea fiind, probabil, animatoarea şi participanta nemijlocită a multor din aceste acţiuni – fie că e vorba de tematica eminesciană, sărbătorile noastre naţionale, saloanele de carte, vernisajele unor expoziţii, diverse întâlniri de suflet cu nord-bucovinenii, fie că sunt evocate figuri emblematice ale trecutului nostru istoric şi cultural.

Iar într-o simplă consemnare intitulată “Placheta”, purtând semnătura Doinei Cernica şi publicată de săptămânalul sucevean “Crai nou” în noiembrie 2003 (apropo, toate materiale Domniei Sale, incluse în carte, au văzut lumina tiparului în acest ziar, pe care decenii la rând îl slujeşte cu devotament şi profesionalism) găsim antologica, istorica exclamaţie a generosului şi distinsului istoric şi critic literar Adrian Dinu Rachieru “Asta da, foame de carte!” atunci când în cadrul unui salon de carte de la Cernăuţi, “anunţând donarea volumelor prezentate (de Editura Augusta din Timişoara, n.n.) a asistat la momentul magic al dispariţiei lor într-o secundă”.

Apropo de această “foame de carte”. Ea este cauzată de lipsa absolută în vânzare a literaturii noastre la Cernăuţi. Odată, cu ani în urmă, am intrat într-o librărie din Suceava şi am rămas înmărmurit în faţa rafturilor cu sute, cu mii! de titluri de cărţi. Nici nu ştiam pe care s-o solicit, pe care măcar s-o răsfoiesc… Fraţii noştri din Ţară, cu forţă de decizie, niciodată n-o să înţeleagă până la capăt aceste sentimente ale semenilor noştri din septentrionul bucovinean. În repetate rânduri au consemnat cu amărăciune această stare de lucruri ambele autoare în cele două capitole ale cărţii (şi în atâtea alte articole neincluse aici), dar trec anii, decenii trec! şi nu se întrevede o schimbare spre mai bine în această privinţă. “Scriu de aproape un deceniu şi jumătate (citim în frumosul şi un pic tristul capitol “Dulce de Suceava” al Doinei Cernica) despre slaba pătrundere a cărţii din România în Regiunea Cernăuţi, trecând prea uşor peste adevărul la fel de amar al necunoaşterii cărţii cernăuţene la noi. În nicio librărie din judeţul nostru nu veţi găsi nu un raft special, nicio carte în româneşte tipărită acolo, deşi relaţiile privilegiate ale Sucevei cu Cernăuţi ar permite iniţiative în acest sens”. Concluzia e logică, firească: “Constatarea face adevărul şi mai amar, fiindcă dacă drumul cărţii noastre depinde şi de alţii, cel de la Cernăuţi spre noi depinde în primul rând de noi, poate chiar numai de noi. iar graniţa pe care o ridică indiferenţa, pasivitatea noastră e cu mult mai înaltă (şi mai adâncă în vreme), decât orice graniţă pusă de alţii”.

Rânduri tulburătoare le prilejuieşte ambelor autoare “evocarea” lui “Buga” – clopotul, “legendarul glas dăruit de Voievod (Ştefan cel Mare şi Sfânt) mănăstirii în care îşi doarme somnul de veci”. Doina Cernica exprimă şi temerea nu mai puţin reală (în comparaţie cu cea privind limba, cultura română în spaţiul nord-bucovinean) generată de integrarea europeană: “Într-un viitor al Statelor Unite ale Europei, care va fi locul lui Ştefan şi odată cu el şi al nostru?”.

Găsim adesea constatări nu prea îmbucurătoare… Dar în alte materiale (şi ele nu sunt puţine la număr) aflăm şi note mai dulci ale căror surse sunt sărbătorile limbii, lansările de carte şi, poate mai întâi de toate, întâlnirile de suflet cu oamenii acestor meleaguri atât de încercate de vicisitudinile istoriei.

Ori de câte ori are prilejul, scriitoarea suceveană dă glas sentimentelor de dragoste fierbinte pentru “Capitala Eternă a Bucovinei”, “cel mai frumos oraş al Bucovinei”, consacrându-i Cernăuţiului adevărate ode ce culminează cu un vis (într-un medalion Doina Cernica se întreba: “cerem, visăm luna de pe cer?”) “ca într-o zi acest oraş (Cernăuţi) să fie înălţat la rangul de Capitală Culturală Europeană. Ce n-aş da să apuc şi eu ziua aceea…”.

Compartimentul Mariei Toacă (cea de-a doua aripă!) e structurat în patru subcapitole – “Elegii urbane”, “Autografe pe caldarâm”, “Iubire şi tristeţe”, “Eternitatea eminesciană”. Toate îşi au “sursa” nemijlocit în emergenţa nord-bucovineană. Spre deosebire de prima autoare, care surprinde starea de lucruri, evocă evenimente, locuri, personalităţi etc. cumva din exterior (dar nici într-un caz în calitate de simplă spectatoare), cea de a doua, “Maria de la Cernăuţi” (cum îşi întitulează unul din medalioane Doina Cernica), scrie din epicentrul septentrionului bucovinean şi al urbei “cu reproşuri ruginii” şi “cu urme de lacrimi în piatră”. Rânduri înnorate aşterne zorista referându-se la trecutul nostru istoric şi cultural mai îndepărtat şi mai apropiat, precum şi despre prezentul imediat, despre care împreună cu N. Tcaciuc-Albu spune: “Dacă noi vom tăcea, pietrele vor striga”. Scriind despre o simplă expoziţie de fotografii consacrate vechiului Cernăuţi cu bijuteriile sale arhitectonice, autoarea fotografiilor, relevă Maria Toacă, descoperă “o boală iremediabilă, provocată de deteriorarea graţiozităţii din trecutul austriac şi românesc al capitalei Bucovinei”, în care “dacă ne ridicăm privirile în sus, vom vedea îngeri trişti şi ne vor cădea în palme lacrimi de piatră din ochii sparţi ai atlanţilor şi cariatidelor”.

Cândva Mariei Toacă mai apropiat şi mai drag îi era Chişinăul, dar treptat, “foarte greu şi încet s-a învăţat să nu-i fie străină Cernăuţiului”. Ba mai mult: l-a îndrăgit. Recunoaşte că acum nicăieri nu s-ar simţi “mai acasă ca în acest oraş”. A îndrăgit oraşul acesta “frumos până la lacrimi”, unde fiecare piatră i-aminteşte de trecut, de personalităţile care au fost, a îndrăgit pe oamenii acestor locuri “statornici în iubire” de ţară şi de neam. Anume aceasta a inspirat-o consemnând despre ei, adevărul servindu-i mereu călăuză vrednică şi neînfricată. Atunci când alţii scriu doar aluziv, abia ating şaua ca să priceapă cei vizaţi sau alcătuiesc nişte ziceri abstract-filosofice ce anevoie pot fi decodificare, doamna Maria adesea recurge la slova-i artistică, mânuită cu dibăcie şi “apucă taurul de coarne”, abordând cu dexteritate şi accesibil tuturor categoriilor de cititori chestiuni şi probleme strigătoare la cer, de cea mai mare stringenţă sau relevând adevăruri şi drame incontestabile, traumatizante.

Un exemplu grăitor este şi felul cum unii români renunţă la limba maternă, în şcolile noastre deschizându-se clase ucrainene. “Mi se pare că rădăcinile acestui dezastru naţional pornesc de mai departe. Acum a apărut o generaţie de tineri părinţi crescută pe loc gol, fără niciun simţ al valorilor naţionale sau religioase, când chiar umblatul la biserică şi sărutarea icoanelor sunt un fel de modă sau fudulie. Pe la începutul anilor ’90, când grupuri de români, încă sinceri patrioţi, umblau prin satele ucrainizate pentru a-şi convinge conaţionalii să ceară deschiderea şcolilor în limba maternă, exista un suport din partea bunicilor crescuţi în spiritul adevăratei credinţe şi cu dor de averea strămoşească… În predicile lor feţele bisericeşti, care insuflau încredere şi se bucurau de respect, îi deşteptau din «somnul cel de moarte» pe românii asimilaţi de străini”.

Nenumărate sunt paginile despre durerile neconsolate ale celor care odată cu “eliberarea” au fost nevoiţi să-şi părăsească locurile natale. E cazul pictorului Constantin Flondor, al marilor oameni de cultură George Muntean, Vladimir Trebici, Radu Grigorovici, al poetului Dragoş Vitencu, artistului Florin Piersic şi al atâtor alţi români, pentru care nordul Bucovinei, capitala ei au devenit, după 1944, un “alt tărâm, un loc căruia lumea îi zice Cernăuţi, dar acesta nu are nimic comun cu oraşul meu, decât zidurile şi pământul de sub ele” (Dragoş Vitencu în cartea “Cernăuţiul meu”). Pentru foarte mulţi revenirea pe meleagurile natale echivalează cu o “imposibilă întoarcere” (Constantin Flondor care chiar astfel şi-a întitulat un tablou).

Evocând personalitatea “caleidoscopică” a lui Florin Piersic (pentru care Cernăuţiul a fost oraşul unde şi-a început primul an de şcoală, dar, totodată, şi locul unde şi-a pierdut sora, Lucica de 15 ani, înecată în Prut în timp ce încerca să-şi salveze o colegă de bancă, luată de vârtejuri), publicista a reuşit în puţine cuvinte să ne înfăţişeze multitudinea ipostazelor acestui artist excepţional care, evoluând la Cernăuţi, “a dorit doar să ne vadă cu sufletele în palmă, aşa cum a venit el la noi”.

Pe fundalul celorlalte medalioane şi eseuri din volum o conotaţie aparte capătă însemnările despre poetul, savantul şi Omul Grigore Bostan, adormit întru Domnul acum câţiva ani, şi “care ne-a fost călăuză în drumul nebulos al regăsirii fiinţei noastre româneşti”.

Dar nu numai personalităţile culturale şi artistice captează atenţia autoarelor. Bunăoară, în “Respirări cu triste răscoliri în memorie” Maria Toacă are cuvinte alese, şi iarăşi pline de tristeţe, despre “românii de la noi, care au trăit şi mai supravieţuiesc în matricea cuvântului matern”: “Fără îmbătrâniţii ţărani rămaşi pe alocuri, puţin instruiţi, dar cu multă înţelepciune şi credinţă, ţine să releve publicista, nu ştiu dacă ar mai răsuna româna pe meleagurile noastre…”.

Ultimul subcapitol al cărţii – “Eternitatea eminesciană” – nu vine, pur şi simplu, să le completeze pe cele precedente, ci, mai degrabă, el constituie o încununare, “o diademă” a lor ce ilustrează în modul cel mai pregnant ideea-pivot din nota introductivă despre sudul sucevean şi nordul cernăuţean – că există împreună în dragostea pentru limba română, pentru Eminescu… Capitolul respectiv e deosebit de pătrunzător mai ales prin transparenţă, prin farmecul textelor din punct de vedere estetic, prin “limpezimea şi concizia stilului”. Rar s-a scris astfel până acum la noi pe această temă.

Pornind de la o metaforă blagiană (“Eminescu este marele copac din care toţi ne tragem”), Maria Toacă “o descifrează” şi o dezvoltă spunând că “în trecerea sa peste nemărginirea timpului, Mihai Eminescu a poposit o clipă la Cernăuţi, sădind în sufletele noastre acel copac al veşniciei, ca să aibă întotdeauna loc pentru întoarcere… Trăim în permanenţă, poate fără să ne dăm seama, la umbra acestui copac, sorbind vigoare şi dragoste de viaţă din rădăcinile sale”.

Demonstrând că Eminescu este un “veşnic adăpost al fiinţei noastre”, publicista recurge la exemple revelatorii pe care le-a descoperit în activitatea-i gazetărească. Aurora Bujeniţă din Mahala, care a avut de îndurat calvarul exilului siberian, i-a mărturisit că maică-sa, după rugăciunea de seară, le cânta “De ce nu-mi vii”, “Mai am un sigur dor”… Iar un herţean, demult nins de ani, la o întâlnire a supravieţuitorilor represiunilor staliniste, i-a povestit că prima dată a auzit de Eminescu în Siberia, învăţând poezii de la mamă-sa: “Umblam la şcoala rusă. Mama, ca să nu uit limba noastră, ne învăţa ce ştia ea din clasele primare, ne scria cuvinte româneşti pe margini de ziare”. Urmează un corolar emoţionant: “Există oare o dovadă mai convingătoare că apropierea de Eminescu îi face pe români mai puternici, mai rezistenţi în faţa încercărilor de moarte, că el este de-a pururi revelaţia ce mângâie, apostolul şi vizionarul nu numai pentru deţinuţii şi martirii din trecut, ci şi pentru cei care îşi caută astăzi un reper sufletesc!”. Iar o bunicuţă din Colincăuţi, Hotin (de altfel, sat cu populaţie românească, dar în care nu există şcoală cu predare în limba maternă), care a plecat la fiica sa în America, le-a adus nepoţilor drept “cele mai scumpe daruri aşteptate de ei – o carte despre Sfânta Scriptură în limba română şi câteva volume de Eminescu”. Apoi găsim o şfichiuitoare întrebare: “Oare numai când suntem înstrăinaţi într-o lume mai bună sau când ne pomenim în pericol de moarte avem nevoie de acest veşnic adăpost, care este pentru noi Mihai Eminescu? Şi acum nu tot într-un pericol de moarte ne aflăm, chiar mai straşnic decât cel în care au fost mânaţi părinţii şi buneii noştri în primii ani de putere sovietică?”.

Aidoma unei Vitorii Lipan moderne, Maria Toacă respinge ideea mioritică a resemnării, adică a împăcării cu gândul că aşa trebuie să fie, că dormirea noastră este predestinată… În răscolitorul eseu intitulat “Lepădare sau trădare” aflăm o autobiciuitoare şi dureroasă constatare: “Ce folos că-l pomenim cu atâta drag pe Marele Poet, dacă îl răstignim zilnic cu faptele noastre prin lepădarea de trecut, istorie şi limbă în şcoli, în unele lăcaşe de cult, uitând că Eminescu a numit Biserica «maica spirituală a neamului românesc»”.

Într-un eseu ce încheie volumul imparţiala şi intransigenta zoristă, după o festivitate eminesciană din 15 ianuarie, ajunge la concluzia de netăgăduit mai ales în spaţiul nostru: “La noi Eminescu e mai presus de sintagma «Poetul nepereche», El purtând simbolul unicei salvări şi ultimei speranţe de dăinuire a fiinţei naţionale”. Căci, am adăuga noi, în timp ce pe malurile Dâmboviţei, Bahluiului şi, acum, chiar şi pe ale Bâcului lumea se mai delectează citindu-l pe Eminescu, noi, aici, în septentrioanele noastre, “îl trăim” cu toate fibrele fiinţei – an de an, lună de lună, zilnic, în fiecare oră, în fiecare secundă…

…Dar mă opresc aici, dându-mi seama că este imposibil să prezint într-un articol toată bogăţia de trăiri, nu numai estetice, din această carte Să-mi fie iertată abundenţa de citate din cele două autoare. Am procedat astfel pentru a nu ştirbi cumva ideile şi opiniile lor, pe care am încercat să le aduc la cunoştinţa publicului larg. Nici pe departe n-am realizat ceea ce mi-am pus în gând. Sper, totuşi, că-i voi incita pe cititori să zăbovească mai îndelung asupra filelor din această carte excepţională.

 

1 Georges Astalos – cunoscut dramaturg şi poet, prefaţatorul, prezentatorul şi tălmăcitorul celor 44 de poeţi bucovineni care au apărut în volumul “Racines lyriques – Sélection anthologique de la poésie bucovinienne”. Editions “Casa Radio”, Bucharest, 2002.

 GRIGORE CRIGAN, Cernăuţi

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI