Bucovina, în zilele agoniei imperiului

După ofensiva lui Kerenski din luna iulie 1917, armata austro-germană porneşte un puternic contraatac, în urma căruia ruşii suferă pierderi grele, între care cel de la Ternopol, la 24 iulie 1917. În aceste condiţii, armatele ţariste se retrag din Galiţia şi Bucovina. Rămân aici doar militarii ucraineni, care se vor retrage şi ei la sfârşitul toamnei anului 1918. În apropierea graniţei cu România au fost păstrate garnizoanele de la Suceava, Arbore, Solca, Gura Humorului. În partea de sud a Bucovinei se găseau şi unele subunităţi ale armatei române, aflate aici din timpul operaţiunilor militare comune desfăşurate împreună cu ruşii. Aripa dreaptă a frontului românesc, dinspre Bucovina, era în primejdie atunci când, în sudul Moldovei, la Mărăşeşti, Nămoloasa, se desfăşura ofensiva militară românească. În aceste condiţii, armata austro-germană a reluat ofensiva pentru reocuparea Bucovinei, cât şi pentru cucerirea Moldovei. Însă victoriile românilor la Mărăşeşti, Focşani, Oituz, Cireşoaia, au oprit ofensiva militară condusă de generalul von Mackensen.

În aceste condiţii, la 1 august 1917, au început să treacă prin zona Rădăuţi, spre Cernăuţi, trupele regulate ruse. Tot atunci, în retragere, acestea au aruncat în aer prin dinamitare clădirile ridicate de stat. După 6 august 1917, în urma unor ample operaţiuni, trupele Puterilor Centrale au ocupat poziţii strategice importante pe un front ce era dispus de la Vama – în faţa oraşului Gura Humorului – mijlocul oraşului Solca – Arbore – Milişăuţi – Satu Mare – Ruda – Tărăşeni – Boian şi de acolo până la Riga. Satele din preajma frontului au fost evacuate şi situaţia aceasta a durat până în primăvara anului 1918. Atunci au fost afectaţi locuitorii de la Ruda, Muşeniţa, Bănceşti care au fost evacuaţi la Vicov. Lupte intermitente au mai fost şi purtat pe întreaga lungime a frontului din Bucovina, precum cea din 8 septembrie 1917, când ruşii au pornit ofensiva şi au spart frontul între Volovăţ, Vadul Vlădichii şi Rădăuţi, oprită cu greu de austrieci, apoi bătălia de la Ruda din 25 septembrie 1917, bombardamentul de la Burla, din 2 octombrie 1917, şi 4 octombrie la Rădăuţi etc.

Pe 5 decembrie 1917 au început tratativele pentru încheierea păcii, între ruşi şi austrieci şi pe 10 decembrie 1917 a fost încheiat armistiţiul şi pe frontul românesc. Au urmat păcile de la Brest-Litovsk şi Bucureşti, din anul 1918. Armata austriacă a ocupat cea mai mare parte a Ucrainei, nordul Basarabiei şi era prezentă pe întreg teritoriul Bucovinei. La încheierea păcii de la Bucureşti, România a fost nevoită să evacueze trupele aflate pe teritoriul Bucovinei şi în locul lor au venit trupele regimentelor nr. 29, 33 şi 101 ale armatei austriece. În octombrie 1918, nota Teodor Bălan, pe teritoriul Bucovinei se aflau soldaţii din Regimentul nr. 203, în partea de sud, de la Siret şi până la hotarul Galiţiei erau legionarii ucraineni, comandaţi de ducele Wilhelm de Habsburg şi în Cernăuţi erau regimentele 22 şi 41. Totuşi, în partea de sud a Bucovinei, până în 18 martie 1918, s-au mai aflat soldaţi români din subunităţile Batalionului 1 al Regimentului 9 Vânători.

Situaţia militară de pe teren, dar şi dorinţa de a vedea cu ochii lor situaţia reală din teren, mai ales că se făcuseră tatonări şi exista ideea ca Austria să preia Muntenia şi Moldova până la Siret, iar Rusia partea dintre Siret şi Prut, i-a făcut pe împăraţii Germaniei şi pe cel al Austriei, să inspecteze frontul şi trupele din Bucovina. Aşa se face că primul s-a aflat pe toloaca de la Frătăuţii Vechi în ziua de 27 septembrie şi ultimul, pe 13 decembrie 1917, la Gălăneşti. În timpul cât armatele germane s-au aflat în Bucovina, acestea au strâns sau au cumpărat hrană îndestulătoare până în luna lui mai 1918. Aşa că atunci când au părăsit Bucovina, începând din 12 decembrie 1917 şi până în mai 1918, au luat totul cu ei. Când austriecii au revenit în Bucovina au găsit câmpurile pustiite şi hrana locuitorilor pe sfârşite.

Principiile cuprinse în „Declaraţia” preşedintelui american W. Wilson, care se adresa popoarelor şi nu statelor şi care cuprindea principiul conform căruia nicio modificare teritorială sau politică nu putea fi făcută fără consimţământul popoarelor interesate, a avut darul să genereze o amplă mişcare de emancipare naţională în interiorul imperiilor europene, între care şi cel Austro-Ungar. Acesta din urmă, având o situaţie economică şi socială mai grea decât aliatul său, Imperiul German, a acceptat oarecum ideea unei păci fără contribuţii şi compensaţii. În acest context, situaţia Bucovinei a preocupat atât pe austrieci, cât şi pe ucraineni, pe ruşi şi pe români. Încă din 1907, ucrainenii reclamau pentru ei Galiţia şi Bucovina. În 1917, aceştia reiterează ideea într-un proiect de stat care ar fi cuprins Haliciul, Podolia, Volinia şi Cholm. În 12 iunie 1917, deputatul Romanczuk cerea cuprinderea Bucovinei septentrionale într-un stat ucrainean. Nicolai Wassilko, cerea şi el, cam în aceeaşi perioadă, constituirea unui stat sub oblăduire austriacă şi care ar fi trebuit să cuprindă Bucovina integrală. Cum proiectul politic naţional al polonilor era în curs de înfăptuire, proiectata protecţie a austriecilor asupra unei Ucraine apropiate lor era în pericol. La Brest-Litovsk, însă cererile delegaţiei ruseşti nu au fost luate în seamă de Czernin, tratativele au continuat cu delegaţia ucraineană, care şi-a restrâns cererile la o provincie autonomă a Galiţiei Orientale şi a Bucovinei. În compensaţie, ucrainenii aveau să înceapă imediat exportul de cereale spre Austria. Situaţia aceasta a fost consacrată, în principiu, şi de Consiliul de Miniştri al Austriei din 22 ianuarie 1918, prezidat de împăratul Carol. În anexele secrete ale păcii, austriecii se obligau să treacă prin parlament, până la 15 iulie 1918, proiectul de constituire a unei „provincii ucrainene”. Dar acest proiect politic afecta grav dorinţele polonezilor, iar guvernul Seidler a căzut. În locul lui a fost adus un guvern mai concesiv faţă de polonezi, condus de cancelarul Hussarek. În aceste condiţii, cei cinci parlamentarii români de la Viena aflaţi, cum scria Teodor Bălan în două organizaţii politice, aveau să se pronunţe mai întâi prin vocea lui Isopescu-Grecul, că „stăm pe punctul de vedere al Bucovinei nedezmembrate”. Pe 4 octombrie 1918, acelaşi Isopescu-Grecul afirma „Şi noi cei patru milioane de români din Monarhia Austro-Ungară cerem autonomia noastră în cadrul Austriei”, iar deputatul Sârbu îl completa: „Toţi românii Monarhiei Austro-Ungare cer să fie uniţi într-o provincie naţională autonomă”. În acest context, deputatul român Aurel Onciul, austrofil convins, şi-a susţinut cu tenacitate ideea că pentru români şi România „singura salvare este Austria”, cerând chiar întregirea naţională în cadrul Monarhiei Habsburgice. Pentru aceasta el s-a servit de orice mijloace pe care le avea la îndemână.

Încercând să salveze monarhia de la disoluţie, împăratul Carol de Habsburg a lansat Manifestul „Către popoarele mele credincioase”, în ziua de 3/16 octombrie 1918. Acesta a avut un efect devastator, toate naţiunile din imperiu repudiindu-l, fiecare dintre ele urmărind propriul proiect politic naţional-identitar. La 22 octombrie 1918, cei cinci deputaţi români din parlamentul de la Viena, reprezentând Bucovina şi-au prezentat poziţia. Deputatul Isopescu-Grecul, susţinând dreptul românilor la auto-determinare şi independenţă, încheia discursul intonând prima strofă din cântecul „Deşteaptă-te române”. În numele nemţilor din Bucovina a vorbit deputatul Keschmann care a arătat că nemţii din Bucovina doresc „să împartă soarta românilor”. Nicolai Wassilko, în numele ucrainenilor, a cerut plebiscit. Între timp, la Cernăuţi s-a constituit Consiliul Naţional Român a cărui activitate a fost mult îngreunată de Ucrainska Naţionalna Rada, formată la Lemberg, de acţiunea legionarilor ucraineni conduşi de arhiducele Wilhelm şi autorităţile austriece din provincie care s-au menţinut la putere mai mult decât în alte provincii ale fostului imperiu. În aceste condiţii, Iancu Flondor a convocat adunarea reprezentanţilor poporului român din Bucovina, care a avut loc la 27 octombrie 1918. Aceasta s-a declarat constituantă şi a ales un Consiliul format din 50 de membri, condus de Dionisie Bejan. Atunci s-a hotărât unirea „Bucovinei Integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”.

 

Prof. MARIAN OLARU

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI