Raiul la care renunţăm singuri

„Şi i-am lăsat să umble după dorinţele lor şi au mers după cugetele lor!”

(Ps. LXXX, 11)

 

După ce am văzut cum speranţa de viaţă tihnită „în ocina părintească” se risipeşte „pe zi ce trece,” mai rămăsesem cu nădejdea că sufleteşte suntem un popor care are o trăire spirituală sănătoasă, că pentru acest „dat” a strigat mulţimea în decembrie 1989 şi că rostind atunci rugăciunea „Tatăl nostru” şi „Cu noi este Dumnezeu,” toţi şi-au întors spatele pentru a lăsa ciuma comunistă în urmă. Pe deasupra fiinţei noastre se simţea o adiere şi o lumină care dădeau senzaţia că poate să înceapă o reconstrucţie morală potrivit binecunoscutei porunci, „poţi să mănânci din orice pom, numai din pomul cunoaşterii răului să nu mai mănânci” pentru că ai mâncat până acum de te-ai săturat. Era o speranţă că românii vor avea şi ei, în sfârşit, parte de rai! Dar nu este rai fără ispită şi ispititor, că unde este chiar şi un început de rai apare şi satan „ca să se plimbe în sus şi-n jos pentru a-l strica.” Şi s-a pus pe treabă, dar n-a mai folosit metoda înşelăciunii ca în vremurile strămoşilor, nu-i mai trebuia pomul cunoaşterii binelui şi răului – care s-a nimerit să fie un măr, nici chip de şarpe sau glas ispititor, nu. Acum deja mărul „se oprise în gât,” răul era cunoscut berechet, de şarpe nu mai era nevoie pentru că „omul luase de mult chipul şarpelui”, iar satan nu mai trebuia să-şi pună mască.

În linii mari lucrurile au evoluat astfel: pentru creşterea spiritualităţii şi pentru ca tineretul să aibă parte de o educaţie care să zidească pe temelia pusă cu dragoste părintească în „cei şape ani de acasă,” s-a ajuns la concluzia că în „trunchiul comun al educaţiei” lipseşte esenţialul, adică educaţia morală a cărei rădăcină este în creştinism, astfel că s-a adăugat „ora de Religie”, de Religie şi nu de Ortodoxie, pentru că toate cultele participau la efortul de a îmbunătăţi educaţia copiilor. Însă când a văzut satan aceasta ce şi-a zis: Măi frate, ăştia vor să mă trimită în şomaj, da’ lasă că le arăt eu lor!

Urmarea a fost că, „azi a reclamat unul, un fel de filosof întârziat” care mâncase din „mărul cunoaşterii” răului şi i-a plăcut aşa de mult încât a dorit să mai mănânce, mâine a mai reclamat altul care amestecă partea bărbătească „prin împreunări de tot felul”, că „se crucesc” şi necuvântătoarele, ca apoi să conteste „la cei în drept” dreptul celor mulţi de a avea o educaţie religioasă în dauna dreptului celor foarte puţini de a o refuza. Era opţională ora de Religie şi se putea refuza printr-o simplă hârtie de refuz. S-a ajuns la judecătorul constituţional, un fel de partaj, iar acesta hotărăşte: nu trebuie să depună hârtie de refuz cei care resping educaţia morală prin ora de Religie pentru că-l obligi la ceva, mai degrabă să pună hârtie cei care doresc educaţia morală prin ora de Religie, adică să-i obligi pe cei mulţi să dorească educaţia morală… şi uite aşa s-a ajuns ca şcolile să adune „un munte de hârtii” prin care să se ceară o educaţie morală sănătoasă şi necesară Poporului Român, în favoarea celor cu puţine hârtii de refuz.

Parcă văd pumnul ridicat spre Cer într-un gest de triumf însoţit de cuvintele, Te-am învins!…

– Şi ce-ai câştigat „drăguţă”?

– Cum ce-am câştigat, te-am scos din raiul cerut şi aşteptat de proştii ăia din decembrie 1989?!

Ce privelişte tristă şi ce perspectivă sumbră! Speranţele ca depresia, dependenţa de droguri, „urâciunea pustiirii” generată de homosexualitate şi libertinajul deşănţat să se împuţineze prin educaţie morală s-au năruit, rămânând să se întindă „ca neghina printre grâu” şi „să crească împreună până la seceriş, când se va smulge şi se va da focului ca să ardă,” atunci „hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa nici în mormânt!”

Cu ceva timp în urmă, într-un articol publicat sub titlul „Creştinismul veacului XXI”, reluam un citat din „Familia ortodoxă” ce zugrăveşte ta-bloul în care noi suntem actorii, nişte actori cu conştiinţele aproape adormite şi ochiul minţii învăluit într-o ceaţă pe care „sistemul” o face din ce în ce mai densă: „În tradiţia Bisericii, veacul XXI este veacul vremurilor de pe urmă. Este veacul în faţa căruia Mântuitorul …a sprijinit o mână pe genunchi şi cu cealaltă şi-a acoperit ochii şi a stat aşa cugetând în Sine multă vreme, apoi a şoptit: Într-adevăr, acest veac a întrecut cu nedreptatea şi cu răutatea pe toate celelalte!”

Duhul Sfânt i-a dăruit Sf. Ierarh Nifon al Constantinopolului să vadă tristeţea cu care Mântuitorul şi-a acoperit ochii, dar mai cu seamă să citească „dincolo de ochi” răbdarea, bunătatea şi iubirea care nu încetează chiar şi acum! Ochii Lui ne privesc şi văd „urâciunea pustiirii” din fiinţa noastră, o fiinţă pe care „şi-au pus mâna” cu atâta viclenie „rapsozii saltimbanci,” „geniile prăfuite” care construiesc morala etică cu care să înlocuiască morala religioasă, lăsând să se înţeleagă o complicitate a întregii societăţi reprezentată în parlament (prin Camera deputaţilor a trecut deja tacit această lege), prin care să ne convingă „nu atât că dracu-i negru, ci mai cu seamă că îngerii nu sunt atât de albi”, cum spunea un sociolog sau, mă rog, ce spune el că este.

Este voia lui Dumnezeu ca omul să-şi dorească ceva, de la binecunoscutul „măr al lui Adam,” care i-a adus pe cap toate relele, până la „urâciunea pustiirii” care „ne-a băgat într-o ceaţă atât de densă, de parcă cuvântul psalmistului cu care am început devine realitate mărturisitoare „că facem ce ne taie capul”, că aşa vrea Dumnezeu: „I-am lăsat să umble după dorinţele lor şi iată că ei merg după cugetele lor!”. Păi, dacă nu le îngrădeşte nimeni alegerile de ce se ridică înverşunat împotriva Lui? De ce nu-i lasă pe cei ai Lui să-L urmeze şi fac legi ca să îngrădească drumul acesta? Acum am înţeles, vor libertate doar pentru ei şi mătură pe jos cu libertatea noastră în numele „dreptului celor puţini!”. Ei, dar le-a dat câştig de cauză CCR, sigur, cu vot majoritar, semn că acolo mai sunt şi oameni „cu frică de Dumnezeu,” care nu îndrăznesc încă să se „pună la trântă cu El.”

Mi-a venit în minte iarăşi episodul „smochinului neroditor” şi glasul grădinarului care mijlocea pentru a nu fi tăiat: „Doamne, lasă-l şi anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur şi voi pune gunoi. Poate va face rod anul viitor; iar de nu, îl vei tăia” (Luca XIII, 8-9), dar şi ecoul cuvântului „acest veac a întrecut cu nedreptatea şi cu răutatea pe toate celelalte! Să fi venit vremea tăierii pomului pentru că „fala lui sfidătoare a întrecut cu răutatea şi cu nedreptatea pe toţi cei dinainte”?

Grădinarul, adică Biserica rugătoare, cade în genunchi pentru îngăduinţă şi iertare spre a nu fi tăiat şi dat focului pentru nevrednicie, dar Mântuitorul vede o şi mai mare înverşunare a acestui mândru pom, care nu mai vrea să rodească decât urâciune, vrând să crească precum copacul vechi-testamentar din visul lui Nabucodonosor pentru a „aduna la umbra lui toate păsările de sub cer şi toate animalele de pe pământ” (Daniel IV, 7-9) În vremurile noastre societatea îşi „făureşte idolul” din „îngeri care nu mai sunt albi”, ca apoi să impună icoana lor ca model „prin puterea legii omeneşti” şi să spună: „Iată dumnezeul care vi se potriveşte” (Exod XXXII, 4 şi 8), apoi să adauge ultimul gest sfidător şi ironic, căutând către cer să vadă pe Dumnezeu ca să-I spună: Vezi? Am reuşit, Te-am învins!

Priveliştea oferită astăzi de (p)omul împodobit astfel, dar fără să facă rod, aduce de la sine îndepărtarea de Dumnezeu, de Ziditorul său, care nu mai are altceva de făcut decât să se mânie şi să zică: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în (p)omul acesta pentru că este numai trup… (Gen. VI, 3), doborâţi-l, tăiaţi-i crengile, scuturaţi-i frunzele… ca animalele să fugă de sub el şi păsările din frunzişul lui (Daniel IV, 11). Taie-l, de ce să ocupe locul? (Luca XIII, 7)

Cândva, în veacul IV, Iulian, apostatul împărat, s-a războit cu creştinismul şi cu Mântuitorul Iisus Hristos, dar a sfârşit lamentabil, după cum se spune în episodul relatat de istoricul Theodoret din Cyr: „În martie 363, împăratul Iulian a pornit din Antiohia spre Mesopotamia în fruntea unei armate sprijinite de trupe auxiliare arabe din Siria, conducând 80.000 de soldaţi. A obţinut o victorie importantă în faţa armatei persane în faţa cetăţii Ctesiphon, dar un consiliu de război a hotărât să se retragă înapoi în Capadocia, prin nordul Mesopotamiei. Aflat în retragere, Iulian a reacţionat fără echilibru, conducând câteva sute de cavalerişti împotriva unui corp de armată persan mai numeros, în bătălia de la Samarra, lângă Maranga. A uitat să îşi pună armura şi în toiul confruntării a fost rănit în ficat de o suliţă aruncată de la mică distanţă. A fost dus repede de pe câmpul de luptă şi a sângerat toată ziua în tabăra armatei.

A fost tratat imediat de doctorul său personal, Oribasius din Pergam, care a făcut tot ce îi stătea în putinţă pentru a-i salva viaţa. A treia zi după bătălie, în timpul nopţii, după o hemoragie masivă, Iulian a murit, după ce a luat sânge în pumn, l-a aruncat spre cer şi a strigat: Vicisti, Galilaee! Ai învins, Galileene, şi apoi a fost înmormântat, după dorinţa sa, lângă cetatea Tars, pentru ca mai târziu rămăşiţele sale să fie duse în cetatea Constantinopol.”

Tabloul acesta sinistru, creionat din mândrie şi ură împotriva lui Dumnezeu, a făcut în cele din urmă dreptate, pentru că cel ce se războia cu cerul a trebuit să se recunoască învins. Şi cei de azi se războiesc cu cerul, „dar sfârşitul lor cine-l va spune?”

Psalmistul David cuprinde în cuvinte ceea ce se petrece acum, atrage atenţia şi zice: „Fiii ce se vor naşte şi se vor ridica să nu uite binefacerile lui Dumnezeu şi poruncile Lui să le ţină, ca să nu fie ca părinţii lor, neam îndărătnic şi răzvrătit, neam care nu şi-a încredinţat inima sa şi nu şi-a încredinţat lui Dumnezeu duhul său!” (Ps. LXXVII, 8-11) Of, păi „ăştia” care luptă cu Cerul cui şi-au încredinţat inima? Şi copiii lor ce vor face ?

Ce înţelegem din toate acestea? Vedem noi, oare, că astăzi creştinul este doar modern şi util societăţii globale, caritabil şi relaxat, care „în loc să lupte pentru dobândirea unui loc în Împărăţia lui Dumnezeu se străduieşte să participe doar la edificarea raiului aici pe pământ, numit Lumea Nouă?”. Cei mai mulţi nu văd această deviere din mersul lumii spre scopul pentru care a fost creată, adică „preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea omului,” şi puţinii care văd sunt prigoniţi, „pentru că lumea va prigoni pe cei ce nu sunt ai săi.” N-o văd pentru că au gustat din mărul ispitei şi n-au mai putut să lepede din minte gustul amar al falsei cunoaşteri cu care se preamăresc „pe la uliţi şi la garduri!” Şi… lui Adam i-a rămas mărul în gât, că n-a putut să-l înghită de amar ce era, dar ăstora le place, vor să cunoască răul până la capăt, „să moară de gât cu el!” Ajutorul dat de CCR aproape că este tardiv, pentru că legea prin care Religia este scoasă din şcoli deja a trecut de Camera deputaţilor, sigur, tacit, dar a trecut!

Observăm că termenul „tacit” care a favorizat trecerea legii astfel încât aleşii noştri „să rămână cu conştiinţele curate”, aşa cum spunea cândva un personaj de film, fiind vorba despre mâini curate, pune în oglindă un tablou despre educaţia tinerilor creionat acum 2400 de ani, al cărui rezultat devine real în zilele noastre, cu implicaţii dezastruoase asupra moralei şi fiinţei unui popor, pe a cărui ultimă filă de istorie încep să curgă pete tot mai mari de murdărie. Pentru a justifica ceea ce am spus, redăm integral ceea ce spunea Socrate (470 î.Hr. – 399 î. Hr.): „Copiii din ziua de azi iubesc luxul. Nu au maniere, dispreţuiesc autoritatea şi dovedesc lipsă de respect faţă de bătrâni. Nu se mai ridică în picioare când oamenii în vârstă intră în încăpere. Îşi contrazic părinţii, mănâncă în grabă delicatesele la masă, stau picior peste picior şi sunt tirani cu profesorii. Tinerii din ziua de azi nu se gândesc decât la ei înşişi. Nu au pic de respect pentru părinţi sau persoane în vârstă. Vorbesc ca şi cum ei înşişi ar şti totul şi ceea ce noi considerăm înţelepciune este lipsit de relevanţă pentru ei. Cât despre fete, sunt directe, lipsite de modestie şi nefeminine în limbaj, comportament şi îmbrăcăminte!” (Vezi Revista „Lumea” nr. 11 din 2014, coperta spate) Vedeţi câtă dreptate avea Solomon spu-nând că „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare?” (Eclesiast I, 9)

Zilele acestea am răsfoit o carte de analiză scrisă de cineva care s-a aplecat să scrie despre marii trădători de neam şi ţară, şi ce credeţi ? Am găsit expunerea planurilor unora care stau ascunşi în umbră, preocupaţi de tineret ca să-i fie îndreptată calea departe de morală: „Nimiciţi duşmanul oricare ar fi el, intelectualitatea verticală moral prin bârfă şi calomnie (adică creştinismul), distrugeţi-i cât se poate de devreme. Trebuie mers la tineret, el trebuie sedus, el trebuie adus fără s-o bănuiască sub steagul nostru. …Lăsaţi bătrânii şi senilii, duceţi-vă de captaţi tineretul, chiar de vârsta copilăriei…” (Alexander E. Ronnett, „România ca o pradă – mari trădări şi trădători, Ed. „Credinţa strămoşească” 2013, pg. 256-257), dar faceţi-o „tacit,” aşa ca la parlament, acolo creşte încă mărul încolăcit de şerpi care aruncă cu mere în poporul ăsta oropsit. Spunea stareţul Tadei că „nici măcar diavolul nu poate face atât rău omului cât îşi face el singur !” (Rev. „Familia ortodoxă” nr. 10/2014, Ed. pg. 2)

Ehei, dacă n-ar fi fost Mărul lui Adam! …

Pr. IONEL FILON

 

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI